Viata mea valoreaza 1500 lei pe luna. Pentru banii astia muncesc macar 10 ore pe zi, desi adesea ajung si la 12, la care se adauga vreo 4 ore pline spor duminica, asa, ca in zi sa sarbatoare, nu care cumva sa se inece subit si inexplicabil proiectul. Sotul nu sta nici el mai bine, doar suntem colegi de suferinta. Din fericire, viata lui e un pic mai bine cotata. Iar pentru o suma aproape dubla are onoarea de a fi sunat de sef la orice ora din zi si din noapte, uneori si in weekend. Convorbirile se termina, inevitabil, cu ore ostenite petrecute in fata monitorului cu ochii lipiti de documente si statistici. Asa ca, de fiecare data cand suna telefonul imi sare inima din loc. Stiu ca, indiferent al cui e, cu siguranta inseamna inca ceva de facut.
Si mai trist e faptul ca majoritatea prietenilor de varsta apropiata au un program asemanator. Ne vedem aproape o data la luna, dupa ce timp de vreo 10 convobiri telefonice succinte purtate intre doua guri de cafea ne-am promis ca “week-end-ul asta facem pe dracu’ in patru si ne intalnim”. Iar noi se presupune ca suntem cei fericiti. Pentru ca, in mizeria in care se afla tara acum, noi, cei de abia iesiti de pe bancile facultatilor, cu o licenta si o diploma amarata de masterand, ar trebui sa fim “multumiti ca avem unde lucra”, cum imi repeta constant cunoscutii mai in varsta, dintre care unii se vad, pentru prima oara in viata lor, someri. Pe de o parte, ii inteleg. Cum iesi din capitala, salariile scad drastic. Multi dintre s-au descurcat cea mai mare parte a vietii cu salarii mai mici de atat. Doar ca nu au trebuit sa isi bata capul cu chirii. Au avut apartamente de la stat chiar daca li s-au dat cutii de chibrituri. Dar asta e o alta discutie.
Pana una alta noi muncim ca sa platim chiria unei garsoniere intr-unul dintre cartierele Bucurestiului. Restul banilor il dam pe mancare, de preferinta una care sa necesite cat mai putina munca (nu, nu vorbesc de restaurante) ca nu avem timp de gatit, si pe haine “office” pentru birou, tinuta obligatorie. Nu mai ramane prea mult, cam de o iesire pe week-end, iesire pe care o amanam constant pentru ca suntem prea obositi sa ne dam jos din pat sambata dimineata.
Asta e viitorul nostru, o familie formata din doi robotei care, dupa prima gura de cafea isi iau in brate laptopurile si se apuca de munca. Fara viata privata, fara pic de liniste. Solutia evidenta e un alt loc de munca. Cei care cauta stiu insa mai bine. Va spun din experienta deoarece am incercat. Firmele nu angajeaza, iar atunci cand o fac se asteapta sa muncesti pe boabe de fasole. Dupa cum ne spunea “cu tandrete” seful la un moment dat: “gasesc oricand un student care sa fac treaba asta pentru maxim 1000 lei”. Chiar credeti ca ii mai pasa cuiva daca o face bine sau nu? Nu e singurul. Am mai auzit replica si din gura altora. In teorie principiul de angajare e competenta, in practica are intaietate cel care cere cel mai putin.
Ma gandesc cu tristete ca o ultima solutie e plecatul in afara unde sunt sigura ca nu stau cainii cu colaci in coada. De data asta insa nu mai caut un loc de munca “de viitor”; de vreo cativa ani am vazut ce inseamna asta in termeni romanesti: “tu muncesti la fel de mult, noi te platim la fel de putin…. acum ca si in viitor”. Vreau sa o o viata a mea si nu una care pare inchiriata angajatorului.
Pana sa ajung acolo ma simt nevoita sa imi declar statutul de sclav pe plantatie: Imi inchiriz viata pentru 1500 de lei pe luna. Doritorii sunt rugat sa anunte.
Sursa: smartwoman.hotnews.ro
Mai cititi si:
Ce face societatea cu noi ? Invataturi cu Robert Kiyosaki.
Noi platim ca sa traim !
Cersetorul de solidaritate
Traim si murim pentru serviciu
Criza Economica - Inrobirea unei natiuni prin indatorare - subtitrare romana
The Corporation
Sfarsitul Libertatii - End of Liberty
Interviu istoric cu Aaron Russo despre Noua Ordine Mondial
Money as Debt - Banii ca si datorie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Spune-ti punctul de vedere! E al tau si nimeni nu ti-l poate contesta!