Manipulările medii se referă la modificări importante ale situaţiilor sociale, cu efecte care, uneori, depăşesc în mod dramatic aşteptările, tocmai pentru că enorma putere de influenţă a situaţiilor sociale asupra comportamentului uman este subevaluată în cele mai multe cazuri.
Cu două decenii în urmă, Stanley Milgram a iniţiat o serie de experimente cu rezultate de-a dreptul şocante în ceea ce priveşte supunerea individului faţă de o anume autoritate.
În cadrul experimentului standard, li se propunea voluntarilor să participe la un test menit să studieze capacitatea de memorare şi influenţarea acestei capacităţi prin administrarea unor pedepse în caz de greşeală. Voluntarul era introdus într-o încăpere şi aşezat la o masă pe care se afla pupitrul de comandă al unui aparat de generat şocuri electrice. Printr-un geam de sticlă, voluntarul vedea o altă încăpere, în care un tip de patruzeci şi şapte de ani, uşor supraponderal, cu o înfăţişare agreabilă, şedea pe un scaun, conectat la electrozii ce urmau să administreze şocurile. În aceeaşi cameră cu primul voluntar, care va fi denumit "profesorul", se afla un experimentator sobru, care începea prin a spune că persoana aflată dincolo de geam se oferise tot de bună-voie pentru testare.
Testul consta în citirea unor perechi de cuvinte pe care cel cu electrozii, numit "elevul", trebuia să le memoreze. Apoi "profesorul" începea să spună câte un cuvânt, iar "elevul" să răspundă cu perechea lui. Pentru fiecare greşeală, "profesorul" trebuia să-i administreze "elevului" un şoc electric începând cu cincisprezece volţi şi putând ajunge până la patru sute cincizeci de volţi, în trepte de câte cincisprezece volţi. Pentru a-l avertiza pe "profesor" asupra a ceea ce urma să-i facă "elevului", experimentatorul îi aplica, demonstrativ, primului un şoc de patruzeci şi cinci de volţi, destul de
dureros.
Testul începe. Primele răspunsuri ale "elevului" sunt corecte. Apoi, la prima greşeală, "profesorul" îi administrează cincisprezece volţi, provocându-i o tresărire evidentă. Urmează încă o greşeală şi un şoc de treizeci de volţi. Treptat, pe măsură ce timpul trece şi şocurile cresc în intensitate, suferinţa "elevului" devine tot mai evidentă, iar "profesorul" începe să aibă mustrări de conştiinţă. Dar la fiecare ezitare a acestuia, experimentatorul îl îndeamnă sobru: Vă rog, continuaţi. Peste şaptezeci şi cinci de volţi, "elevul" începe să ţipe de durere, la o sută cincizeci urlă pentru a fi lăsat să plece, acuzând dureri de inimă, la o sută nouăzeci şi cinci strigătele devin insuportabile. "Profesorul" este şi el înnebunit, speriat, dărâmat. Insă la fiecare ezitare, vocea sobră a experimentatorului îl îndeamnă: Experimentul vă cere să continuaţi,apoi: Este absolut esenţial să continuaţi, după care urmează: Nu aveţi altă alegere, trebuie să continuaţi. Dacă, totuşi, "profesorul" încă ezită, văzând că până şi marcajele de pe pupitrul de comandă indică pericolul extrem al voltajului la care s-a ajuns, experimentatorul adaugă: Şocurile sunt dureroase, dar im produc nici o rană. Continuaţi, vă rog. În caz că "profesorul" vrea să se oprească pe motiv că "elevul" nu mai suportă, experimentatorul îi spune: Indiferent dacă celuilalt îi place sau nu, trebuie să continuaţi până va memora corect perechile de cuvinte. Vă rog, continuaţi.
La două sute şaptezeci de volţi, "elevul" începe să agonizeze, iar "profesorul" este îngrozit. Şi totuşi, la îndemnurile sobre ale experimentatorului, continuă să mărească voltajul şocurilor şi să apese pe comutator...
Trebuie menţionat că, de fapt, "elevul" este în înţelegere cu experimentatorii pentru a mima foarte bine efectele şocurilor electrice, pe care, în realitate, nu le primeşte. Studiul capacităţii de memorare este doar un pretext pentru adevăratul scop al experimentului, acela de a vedea până la ce limită a cruzimii pot merge oamenii obişnuiţi sub presiunea unei autorităţi, reprezentate de experimentatorul cel sobru. Este necesar să adăugăm că, în afara îndemnurilor permanente de a continua, nici o altă presiune nu s-a făcut asupra celui aflat în postura "profesorului". El putea oricând să se ridice şi să plece.
Întrebarea: "Câţi ar accepta să meargă până la limita de patru sute cincizeci de volţi?" a fost pusă, în cadrul unor chestionare, mai multor grupuri, ce includeau atât oameni obişnuiţi, cât şi studenţi sau psihologi.
Răspunsul a fost aproape unanim: "Circa unu la sută". Nimeni nu-şi putea închipui că limita bunului-simţ şi a unui comportament general uman ar putea fi depăşită.
Însă rezultatul experimentului a infirmat dramatic toate aceste previziuni: 62,5 la sută dintre voluntarii puşi în postura de "profesor" au administrat şocurile maxime de patru sute cincizeci de volţi, iar 80 la sută au continuat să apese comutatorul şi după ce "elevul" a început să urle de durere şi să spună că poate suferi de la o clipă la alta un atac de cord!
Nenumărate întrebări au fost generate de rezultatele terifiante ale acestui experiment, majoritatea legate de cauzele cruzimii inexplicabile de care au dat dovadă nişte oameni obişnuiţi, aflaţi sub permanenta presiune psihică a "autorităţii" reprezentate de experimentator. Pentru a găsi motivaţiile intime ale generării unui comportament inuman în cazul oamenilor obişnuiţi, Milgram a reluat experimentul în alte variante.
Trei "profesori" au fost introduşi simultan în aceeaşi încăpere. Doi erau în înţelegere cu experimentatorii şi, la un moment dat, au refuzat să mai continue testul. În astfel de situaţii, numărul celor care au mers cu şocurile până la limita maximă s-a diminuat de peste şase ori! Ceea ce înseamnă că sentimentul de supunere necondiţionată faţă de autorităţi scade drastic atunci când individul vede că sunt şi alţii care gândesc asemenea lui şi acţionează în sensul considerat de el drept a fi corect.
Într-o altă variantă, experimentatorul iese la un moment dat din încăpere şi locul său este luat de un alt "voluntar" care îi repetă "profesorului" obişnuitele ordine de a continua. În asemenea cazuri, numărul celor care au mers până la voltajul maxim a scăzut de trei ori. Fapt ce dovedeşte că atunci când cel care întruchipează autoritatea nu este prezent, spiritul de supunere necondiţionată, din nou, scade simţitor.
O altă variantă s-a desfăşurat cu doi experimentatori şi un "profesor". În momentul în care "elevul" a început să ţipe "de durere", experimentatorii au iniţiat o discuţie în contradictoriu asupra oportunităţii de a continua testul, lăsând decizia la voia celor aflaţi în postura de "profesori". Nimeni nu a mai continuat administrarea şocurilor.
Trebuie remarcat faptul că, în nici una dintre variante, decizia "profesorilor" de a părăsi experimentul nu a fost determinată de reacţiile "elevului", ci de comportamentul experimentatorilor ce întruchipau autoritatea. În acelaşi timp, revenind la ultima variantă a experimentului, trebuie observat că, în momentul în care capacitatea autorităţii de a stăpâni o situaţie devine discu-tabilă, iar "cei de jos" refuză să se mai supună şi îşi urmează propria lor conştiinţă şi propriile lor interese.
Ultima variantă a experimentelor lui Milgram a fost cea în care participanţilor li s-a spus că pot merge până la limita maximă a voltajului, pentru că sunt o mulţime de lucruri interesante de studiat la fiecare etapă, apoi au fost lăsaţi să acţioneze singuri. Numai 2,5 la sută au mers până la limita maximă, procent foarte apropiat de cel obţinut în chestionarele celor întrebaţi despre posibilele rezultate ale unui asemenea test.
Experimentele lui Stanley Milgram reprezintă o formă aproape abstractă de studiere a unora dintre tehnicile de manipulare medie. Având în vedere concluziile testelor descrise până acum, se poate face o paralelă revelatoare cu cazuri reale, precum cel al revoluţiei române din decembrie 1989.
În România acelui an, autoritatea supremă era reprezentată de Nicolae Ceauşescu. Cultul personalităţii fusese în asemenea măsură dezvoltat, încât distanţa dintre el şi restul ierarhiei comuniste era imensă. Comitetul Politic Executiv, spre exemplu, crea impresia unei adunări de marionete al căror unic rol era de a aplauda şi de a aproba deciziile dictatorului. În acest context, trebuie remarcat faptul că debutul revoluţiei s-a produs la Timişoara, exact în zilele în care Ceauşescu se afla într-o vizită în Iran. Lipsa autorităţii supreme din ţară a făcut mult mai uşoară ridicarea maselor în numele redobândirii acelei libertăţi mult visate. Amploarea evenimentelor de la Timişoara, datorită cărora mulţi alţi locuitori ai României au văzut că sunt şi alţii care gândesc asemenea lor şi au curajul de a refuza supunerea necondiţionată, a uşurat extinderea la nivel naţional a acţiunilor de protest, urmându-se lozinca bine cunoscută Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara.
Revenit de urgenţă la Bucureşti, Ceauşescu a convocat un mare miting popular, ce s-a transformat într-un veritabil butoi cu pulbere căruia îi lipsea o singură scânteie. Şi aceasta a venit din partea unui mic grup, ale cărui acţiuni au determinat explozia mulţimii şi fuga precipitată a dictatorului. Însă chiar şi fugărit, simpla lui prezenţă era o ameninţare, aşa că, după ce a fost capturat, s-a luat măsura eliminării sale fizice, în urma unui proces extrem de sumar. O dată cu el a fost împuşcată şi Elena Ceauşescu, deoarece, în ultimul timp, dictatura devenise de fapt bicefală şi trebuia ca ambele capete să
dispară, pentru că simpla lor prezenţă putea avea efecte greu de controlat pentru noua conducere a ţării.
Peste o mie de oameni au fost ucişi în revoluţia română fără ca autorii să fie descoperiţi. Până în 22 decembrie, situaţia s-a caracterizat printr-o anume confuzie. Puţini dintre cei descoperiţi că au tras susţin că nu au făcut decât să execute nişte ordine, iar cei care au dat respectivele ordine susţin că nu s-au referit, de fapt, la eliminarea fizică a manifestanţilor. S-a creat astfel o fragmentare a acţiunilor de ucidere, încât nimeni să nu aibă întreaga responsabilitate a crimelor, de la ordin, până la execuţie.
Acelaşi lucru s-a întâmplat în nenumărate alte cazuri, la scară mai mare sau mai mică. Stanley Milgram aminteşte că până şi lui Eichman i se făcea rău atunci când vizita lagărele de exterminare. Dar de fiecare dată el se întorcea la masa de lucru şi continua să pritocească hârtiile ce conţineau planuri ale unor noi acţiuni de ucideri în masă. În acelaşi timp, gardianul care arunca pastilele de Cyclon-B în camerele de gazare îşi justifica acţiunile pe baza faptului că nu făcea altceva decât să se supună ordinelor. În acest mod, invocându-se şi anumite distorsiuni în transmiterea ordinelor sau în recepţionarea lor, responsabilităţile se restrângeau, iar persoana care ar fi trebuit să urmărească actul criminal de la un capăt la altul şi să răspundă atât pentru îndeplinirea lui, cât şi pentru consecinţe, nu mai exista.
În regimurile totalitare trebuie anihilată până şi impresia că ar putea exista, în strucţurile superioare, persoane care să poată fi făcute responsabile de vreo acţiune cu consecinţe negative asupra populaţiei.
Serviciile specializate în dezinformare au, printre altele, şi misiunea de a susţine zvonul că, deşi s-ar putea să existe unele aspecte negative, cu siguranţă şeful regimului nu le cunoaşte. Deoarece dacă le-ar cunoaşte, ar lua imediat măsuri, continuă argumentaţia zvonului. De fapt, conducătorii regimurilor totalitare sunt extrem de bine informaţi, chiar despre situaţii care scapă atenţiei cetăţeanului de rând. Astfel se şi explică menţinerea lor la putere dincolo de orice raţiune.
Starea de confuzie creată în timpul revoluţiei române, deruta şi nevoia de a găsi cât mai repede o autoritate care să o înlocuiască pe cea veche, pentru a reordona sistemul social şi pentru a restrânge haosul, zvonurile despre terorişti şi despre tragedii iminente, toate la un loc au sporit starea de tensiune şi au inhibat raţiunea, determinând oameni, altfel obişnuiţi, să îşi ucidă semenii. Straniu este faptul că, deşi autoritatea supremă din România a fost înlăturată de la putere pe 22 decembrie, totuşi marea majoritate a victimelor s-a înregistrat după această dată. Nu s-a oferit o explicaţie oficială coerentă care să motiveze această ciudăţenie. Există doar părerea neoficială că numărul mare de morţi, de care era făcut responsabil fostul dictator, a avut rolul de a legitima rapid, în faţa întregii lumi, noul regim de la Bucureşti. Revoluţia română reprezintă un material faptic de excepţie pentru identificarea nenumăratelor tehnici de manipulare ce au funcţionat perfect, începând cu războiul radioelectronic şi sfârşind cu rolul decisiv al televiziunii în magnetizarea maselor. Singurul lucru care lipseşte, după şase ani, este identificarea oficială, clară, a celor care au imaginat şi pus în funcţiune tot acest mecanism. Însă chiar menţinerea unei permanente încordări reprezintă o tactică menită să vulnerabilizeze individul şi să-l facă mult mai uşor de manipulat.
Pe lângă tehnicile menite să inducă sentimentul de supunere faţă de autorităţi sau, dimpotrivă, să declanşeze revolte puternice, alte exemple de manipulări medii pot fi şi cele prin care se urmăreşte dezumanizarea victimelor sau dezindividualizarea atacatorilor, în vederea încurajării spiritului agresiv.
După cum s-a precizat anterior, aceste tehnici pot intra în categoria manipulărilor medii, datorită faptului că, deşi sunt relativ simple, efectele lor depăşesc orice aşteptări.
În principal, tehnicile de dezumanizare a inamicului se utilizează pentru a face posibilă exterminarea acestuia fără ezitări şi fără remuşcări din partea executanţilor, majoritatea proveniţi dintre oamenii obişnuiţi. Scopul fundamental al tehnicilor de dezumanizare este curăţarea imaginii inamicului de orice trăsătură umană, prezentarea lui drept un monstru nedemn şi periculos pentru specia umană, identificarea lui prin porecle sau prin orice alte denumiri care nu trebuie să mai păstreze nici o conotaţie omenească. La nevoie, însuşi sensul cuvintelor este pervertit pentru a nu lăsa vreo fisură prin care viitorii agresori să sesizeze că, de fapt, inamicii le sunt semeni întru raţiune. La modul concret, metodele utilizate în propaganda de dezumanizare a inamicului constau în impunerea prin mass-media a unor caricaturi oribile, a unor sloganuri agresive, a unor materiale de presă falsificate, în care inamicii sunt prezentaţi drept nişte troglodiţi violenţi şi periculoşi.
Psihologul Elliot Aronsor povesteşte o întâmplare elocventă în ceea ce priveşte efectele acestei propagande. Cu mai mulţi ani în urmă, a angajat un zugrav pentru a-şi renova casa. Omul era foarte liniştit şi plăcut. Între altele, i-a spus că, după terminarea colegiului, se înrolase în armată şi luptase în Vietnam. După lăsarea la vatră se apucase de zugrăvit şi devenise un meseriaş priceput şi onest. Lui Elliot îi făcea o reală plăcere să lucreze cu el şi să discute pe diverse teme. La un moment dat, în timpul unei pauze de cafea, au abordat problema conflictului din Vietnam şi aici părerile lor s-au dovedit a fi total contradictorii. Zugravul susţinea că războiul era just şi urma să facă lumea mai sigură pentru democraţia în plină dezvoltare. Elliot l-a contrazis, spunându-i că luptele erau murdare, provocând moartea, muti-larea şi arderea cu napalm a mii de oameni nevinovaţi, îndeosebi copii, femei şi bătrâni, care nu aveau nici o legătură cu politica sau cu războiul. Celălalt l-a privit lung, apoi a surâs cu sinceritate: La naiba, doctore, ăia nu sunt oameni, ăia sunt vietnamezi! Toate cuvintele au fost spuse pe un ton deschis, fără urmă de vehemenţă. Elliot a rămas perplex. Nu reuşeam să pricep cum putea să aibă o asemenea concepţie omul acela blând, manierat şi sincer. Cum putea el să excludă o întreagă naţiune din rasa umană, îşi va aminti Elliot mai târziu. Peste câteva zile, cu prilejul altor discuţii, zugravul i-a spus că ucisese şi el civili în cadrul unor acţiuni în Vietnam. Elliot a înţeles că putea să reziste asaltului remuşcărilor doar continuând să nu-i considere pe vietnamezi fiinţe umane...
Dezindividualizarea este o tehnică mult mai simplă, dar cu efecte la fel de şocante. În accepţia psihologiei sociale, dezindividualizarea este definită ca un sentiment al pierderii în anonimat. Eliberarea de sub constrângerile inerente, impuse de un comportament normal si corecţ în societate, eliberare obţinută prin această cufundare în anonimat, conduce la o creştere a agresivităţii, a manifestărilor deviante.
Cercetătorul Brian Mullen a publicat în 1986 rezultatul cercetărilor pe care le-a făcut asupra a şaizeci de cazuri de linşaj, săvârşite în Statele Unite între 1899 şi 1946. Cruzimea, s-a constatat, era cu atât mai mare, cu cât creştea numărul participanţilor la asasinatul colectiv.
În 1973, Robert Watson a efectuat un studiu asupra a douăzeci şi patru de culturi, în ceea ce priveşte caracteristicile lor etnografice. S-a dovedit că războinicii care îşi schimbă înfăţişarea, vopsindu-şi chipul sau corpul, ori punându-şi măşti înainte de a pleca la luptă, comit mult mai multe acte de sadism, asasinate, mutilări, decât cei care nu se maschează.
Dezindividualizarea prin ascunderea chipului în spatele unor măşti se regăseşte în numeroase cazuri atât din istorie, cât şi din realitatea imediată. Membrii organizaţiilor Ku Klux Klan poartă măşti în timpul întrunirilor şi acţiunilor. Membrii unor secte satanice, de asemenea. Chiar şi introducerea uniformei are printre scopurile ei crearea unui sentiment de uniformitate, care să cufunde individul în anonimat, pentru a-l face mult mai disponibil pentru comiterea unor acte inumane, precum uciderea inamicului.
Pe de altă parte, pierderea sentimentului identităţii are şi rolul de a face individul mult mai uşor de manipulat. De aceea unele regimuri totalitare pretind supuşilor să se îmbrace la fel. În China sau în Coreea de Nord, ţinuta obişnuită a cetăţenilor era un soi de "uniformă muncitorească", menită să uniformizeze cât mai mult masa de manevră...
Un alt exemplu de manipulări medii poate fi găsit în dosarele referitoare la experimentele strict secrete de controlare a minţii umane. Programul MK-ULTRA, iniţiat la câteva decenii după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, consta în experimentarea unor tehnologii neconvenţionale, precum hipnoza, stimularea electrică a creierului sau administrarea de droguri, respectiv LSD, pentru a obţine un control total asupra gândirii şi comportamentului subiecţilor. Numeroşi savanţi de renume au fost cooptaţi de bună-voie în cadrul acestui program. De multe ori, experienţele desfăşurate de ei nu numai că violau etica profesională, dar depăşeau orice limită a legalităţii şi a moralităţii, provocând infirmitatea sau chiar moartea unora dintre cei supuşi testelor. Rezultatele nu au corespuns aşteptărilor, dar ceea ce uimeşte este uşurinţa cu care numeroase somităţi ale ştiinţei, cu o reputaţie de invidiat, au consimţit să se angajeze în asemenea experimente şi chiar să provoace moartea unor semeni ai lor...
Bogdan Ficeac - Tehnici de manipulare
Bogdan Ficeac - Tehnici de manipulare
Seria manipulari:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Spune-ti punctul de vedere! E al tau si nimeni nu ti-l poate contesta!