E uimitor, consideră Lasch, că societatea contemporană a atins o rată de alfabetizare fără precedent, dar în acelaşi timp a creat noi forme de analfabetism. Indivizii se exprimă tot mai greoi, cu un vocabular tot mai redus, sunt tot mai incapabili să facă deducţii logice sau chiar să-şi înţeleagă drepturile prevăzute în constituţie (pp.225-226). Ca urmare, manualele şcolare au fost simplificate, datorită plângerilor că cele dinainte erau mult prea greoaie şi că nu învăţau copiii lucruri practice. Aşa se face că lecţiile de gătit, de sănătate, sexualitate şi multe alte discipline neacademice (care ar fi putut fi învăţate acasă) au înlocuit discipline precum latina sau greaca veche care oricum îşi pierduseră orice utilitate. Dar, în viziunea lui Lasch, motivul pentru care standardele au scăzut nu e pentru că majoritatea care se bucură acum de binefacerile educaţiei e proastă (căci, spune el, standardele au scăzut şi la Harvard sau Princeton care cu greu pot fi socotite instituţii de învăţământ pentru mase).
Potrivit lui Lasch, pentru a înţelege acest fenomen,
trebuie să ne întoarcem la începutul secolului XX, şi chiar la Revoluţia
Franceză, în cazul european. Pentru a avea buni cetăţeni, Republica nu
putea lăsa educaţia copiilor pe mâna părinţilor şi trebuia să impună în
educaţia şcolară anumite norme în concordanţă cu principiile ei. Între
timp, lucrurile s-au schimbat, pentru că Republica abia dacă mai
rezonează în mintea cuiva, iar cea care guvernează viaţa statului şi a
cetăţenilor lui este piaţa autoreglată care, urmărindu-şi propriile ei
finalităţi autonome, care nu cunosc decât legea profitului, stimulează
şi “satisface” în acelaşi timp dorinţa de “celebritate” a indivizilor.
Dacă vrea atât “resurse umane” cât şi buni consumatori, piaţa trebuie
să-i formeze pe aceştia din şcoală, care-şi pierde astfel statutul de
instituţie al cărei scop este transmiterea cunoaşterii devenind în
schimb mijloc de satisfacere a “cerinţelor pieţei”. Dacă standardele au
scăzut, în viziunea lui Lasch, aceasta nu e pentru că noile generaţii
sunt incapabile intelectual să asimileze latina şi logica, ci pentru că
aceste discipline sunt lipsite de valoare pe piaţă, iar rolul şcolii
devine tot mai mult să modeleze nu inteligenţa reală a copiilor, ci
imaginea, aparenţa lor, pentru ca, o dată ieşiţi din şcoală, să se poată
vinde cât mai bine. Aşadar, şcoala participă la îngroşarea trăsăturilor
narcisiste, încurajând în copii formarea unei imagini de sine gonflate,
necorespunzătoare capacităţilor şi cunoştinţelor reale.
Fără ca cineva să-l fi ajutat să-şi dezvolte
talentele şi capacităţile reale, individul ieşit din şcoală are ca scop
să ajungă manager într-o corporaţie de succes. După cum spune Lasch,
potrivit unui studiu asupra a 250 de manageri din doisprezece mari
companii americane, liderul corporatist nu e atât unul care caută să-şi
facă o avere fabuloasă, cât unul căruia îi place “să fie conducător de
echipă şi să câştige”, “teama cea mai mare fiind aceea de a fi un loser”.
Noul manager este un individ incapabil să dezvolte relaţii personale
profunde sau să-şi asume un angajament social, are o foarte mică
loialitate faţă de compania la care lucrează şi de aceea îşi alege
clienţi puternici pe care să-i poată folosi împotriva companiei, dacă se
iveşte ocazia. Aşa cum învaţă o carte de management, spune Lasch,
“succesul, în ziua de azi, înseamnă nu doar să fii în faţă, ci să fii în
faţa tuturor celorlalţi” (p.92).
Potrivit lui Lasch, lumea corporatistă
este mediul perfect pentru narcisist pentru că acestuia din urmă i se
dă impresia (prin faptul că este tratat drept “partener”, deşi în mod
real rămâne nimic mai mult decât un angajat) nu doar că i se oferă, dar
că el însuşi îşi menţine deschise posibilităţi nenumărate şi că poate
ajunge şi el oricând director de corporaţie. Angajaţii sunt de multe ori
conştienţi că sunt manipulaţi (orele lungi petrecute la birou, de
exemplu), dar nu-şi permit să răspundă în vreun fel conducerii pentru că
acceptă regulile jocului. Astfel, dacă un angajat (partener, de fapt) e
dărâmat de oboseală fizic şi psihic, acest lucru nu înseamnă nicidecum
că depune nişte eforturi incompatibile cu condiţia umană însăşi, ci doar
că ceva nu funcţionează bine în organismul lui, aşa că trebuie să ia
nişte vitamine sau să consulte un psiholog. Dacă se simte gol pe
interior, acest lucru nu se datorează faptului că-şi cultivă permanent
imaginea, lipsită de orice esenţă, ci faptului că nu munceşte, nu
călătoreşte, nu cumpără îndeajuns din bunurile de consum care promit
să-i umple vidul interior.”
, prin 2blackjack1
