Un articol de exceptie. Nu cunosc autorul, insa merita lecturat intr-un moment de liniste si inspiratie.
Deasupra patului meu de copil trona, pe peretele casei părinteşti, un
tablou mare reprezentând un cerb cu privirea semeaţă îndreptată spre
vârful unor munţi înzăpeziţi. Sub cerb, pe o panglică îngălbenită de
vremuri scria cu majuscule: „REGELE PĂDURILOR”. Așa am luat eu act
despre noțiune de rege. Despre împărați auzisem din povești.
Era o copie după un alt tablou de demult din casa bunicilor dinspre
mama. Îl pictase un văr de-al meu mai mare cu vreo zece ani. Copil
fiind, cred că eram prin clasa a II-a, îl urmăream pe vărul meu cum
realiza copia. Împărţise coala de hârtie în careuri şi picta pe bucăţi.
Întâi completa un careu, apoi altul şi aşa mai departe până când tabloul
a fost gata. Cutia de acuarele, pe care i-o cumpărase tata, a rămas la
noi. Imediat ce a plecat văru-meu, am scos o coală de la mijlocul
maculatorului, am îmărţit-o în careuri cu rigla din penarul meu de
şcolar sârguincios şi m-am apucat să pictez cerbul. A doua zi tabloul
era gata. Doar că, cerbul meu avea o privire blândă şi tâmpă de bou. De
atunci n-am mai pictat niciodată. Au trecut anii, am făcut liceul, apoi
facultatea, doctoratul şi am devenit specialist în Ştiinţele educaţiei.
Mi-am amintit această întâmplare acum vreo câțiva ani într-un
compartiment de tren, când, un individ la vreo cincizeci de ani, fost
maistru la Electroputere, disponibilizat ca mulţi alţii din România cu o
sumă frumuşică de bani, îşi plângea soarta. Avea, spunea el, pământ mult
în zona Balş, dar nu-l mai angaja nimeni. Încet-încet, cei din
copartiment începeau să-i dea dreptate: era mai bine pe vremea
comunismului, nu aveai ce cumpăra dar aveai serviciu. Revoluţia asta
numai necazuri ne-a adus. Ce să faci cu libertatea?
Atunci am intervenit în discuţie amintindu-mi povestea tabloului şi
făcând o comparaţie între bou şi cerb. Boul e un animal cu stăpân. Are
adăpost, are hrana asigurată, în fiecare dimineaţă e înjugat la car sau
la plug şi munceşte. Cu cât îşi face datoria mai bine cu atât primeşte o
raţie de fân sau de coceni mai mare. Cu cât e mai ascutător şi se
opinteşte mai tare cu atât e mai bine îngrijit. Dacă leneveşte are
parte de bici. Nu are grija zilei de mâine. Mâine e la fel ca astăzi, la
fel ca ieri şi ca în toate zilele. Doarme liniştit, pe coadă. Spre
deosebire de bou, cerbul nu are un adăpost. Hrana şi-o procură singur.
Nu e sigur că o poate găsi şi mâine. Nu e ferit de pericole, trebuie
să fie mereu în alertă, treaz, să decidă singur. Şi, mai e o deosebire:
cerbul e liber, totul depinde de el, boul are stăpân, e dependent, e
sclav. Când nu mai poate munci
sau când stăpânul nu mai are nevoie de el, soarta lui e la mila
stăpânului. Scopul boului nu e să-și găsească hrana, e să-și caute
stăpân care să-l hrănească.
L-am întrebat pe individ după ce i-am expus această metaforă: Între o
viaţă de bou şi una de cerb, pe care o alegi? De fapt, întrebarea era
adresată tututror. Încet-încet, după o perioadă de tăcere, au
reînceput discuțiile. Și, spre uimirea mea, deși se vedea în glasul
celor din compartiment o undă de regret, concluzia cvasi-generală a
fost că viața de bou e preferabilă celei de cerb. Cum s-a ajuns aici?
Din cei șaizeci de ani pe care i-am împlinit de curând, cincizeci și
patru mi i-am petrecut în școală. Învățătoarea mea avea vreo șaptezeci
de ani (pe atunci nu se ieșea la pensie obligatoriu) și își începuse
cariera la douăzeci, pe la 1910, fusese și învățătoarea tatălui meu, era
o istorie vie a învățământului românesc. Cu alte cuvinte, din cei 148
de ani de învățământ obligatoriu în România, cu peste 120 am avut,
într-un fel sau altul, un contact direct. Am fost, pe rând, elev,
student, profesor, director de școală, inspector școlar, director de
CCD, acum sunt profesor de profesori, și cred că această experiență îmi
permite să afirm că preferința față de viața de bou a colegilor mei de
compartiment e, în principal, rezultatul școlii. (Atenție, folosesc
termenul “bou” nu în sens jignitor la adresa cuiva, ci ca expresie a
servituții și a stării și nevoii
psihologice de dependență și obediență).
Învățământul obligatoriu, sub forma în care îl cunoaștem azi, a apărut
într-un stat totalitar, Prusia, în urma unei bătălii, cea de Jena din
1806 dintre armata de amatori a lui Napoleon și armata instruită
prusacă, în care francezii au învins. Când industria ta principală e să
produci și să exporți mercenari pentru cei ce cucereau colonii peste
mări și țări, a fi înfrânt de niște țărănoi, ridică o mare problemă, una
națională. Așa a gândit și Johann Gottlieb Fichte, filosoful de
serviciu al lui Friedrich cel Mare, în cele 14 Scrisori către națiune
publicate între 1808 și 1814: Am fost înfrânți pentru că soldații noștri
n-au respectat ordinele, trebuie să facem o Germanie Mare, să unificăm
limba germană și toți germanii să gândească la fel și să respecte
ordinele, cel puțin în problemele mari. Iar statul prusac a început o
treabă așezată, nemțească, detaliată, pentru a pune în
practică aceste idei. Astfel s-a instituit primul sistem de învățământ
obligatoriu din lume în Prusia, în 1819.
Ideea învățământului obligatoriu, de masă, nu era nouă. Ea apare în
scrierile lui Platon, pe la 1635 s-a încercat în Scoția, iar la
Revoluția franceză, revoluție făcută de adulți, s-a cerut pentru prima
dată dreptul la educație universală. Oamenii constataseră că cei care
aveau carte aveau parte de anumite privilegii, erau funcționari ai
statului, conduceau, la diverse nivele, grupuri de indivizi, ceea ce le
crea un statut invidiat. Te-ai fi așteptat ca, odată câștigat acest
drept, cohorte de adulți să pună burta pe carte, dar, vai, ceea ce era
un drept câștigat pentru adulți, a devenit, curând, o obligație pentru
copii. Napoleon însuși, după ce a organizat învățământul superior pe
principii și reguli militare, a încercat un învățământ obligatoriu
pentru copii, dar marea masă a părinților a refuzat să-și dea copiii pe
mâinile altora.
Prusacii au reușit. Prusia era un stat totalitar. Noi ne referim la
legea interzicerii avorturilor a lui Ceaușescu ca expresie a
totalitarismului comunist. Ei, bine, în Prusia exista încă din 1735 o
lege de control al nașterilor, orice femeie trebuia să raporteze la
poliție când a ajuns la menopauză!
Într-un cadru mai amplu, secolele al XVIII-lea și al XIX-lea coincid cu
perioada luptelor, răscoalelor, revoluțiilor și teoriilor de eliberare a
scalvilor, de exprimare a demnității și libertății umane. În același
timp se dezvolta industria, în principal cea extractivă și
prelucrătoare, statele se modernizau și se complicau în funcționare și
birocrație. Sclavii, care, sub diverse denumiri și statute (iobagi,
șerbi, robi, proscriși, etc.) care constituseră de secole și milenii
forța de muncă, nu mai puteau asigura progresul omenirii. Era nevoie de
un alt tip de forță de muncă, instruită care să mânuiască mașinile, să
asigure funcționarea statelor, să asculte și să execute ordinele.
Problema au rezolvat-o, așa cum am spus, prusacii, obligând copiii
să meargă la școală. Între timp, dintre toate instituțiile obligatorii,
au mai rămas doar două: pușcăria pentru adulți și școala pentru copii.
Vedem, chiar în aceste zile, cu câtă dificultate ajung infractorii la
pușcărie: procese îndelungate, procurori, avocați, tribunale peste
tribunale, judecători, drepturi ale omului… Pentru copii, e de ajuns
faptul că s-au născut și au ajuns la o anumită vîrstă, din ce în ce mai
fragedă, la șapte, șase, cinci și, odată cu grădinița, la trei ani, și
din ce în ce, pe o perioadă de obligativitate mai lungă, patru, șapte,
zece, douăsprezece clase obligatorii.
Prin această obligativitate statele au preluat, într-un fel, dreptul
părinților asupra copiilor. La început cu forța, apoi, pe măsură ce
părinții înșiși au fost educați prin școală, cu bunăvoia acestora. (
Las, pentru moment, discuția asupra dreptului părinților asupra
copiilor, înscris încă în codul lui Hamurabi, pentru că și aici e o
problemă universală). Ideea este că, prin această obligativitate,
copilul nu e considerat o ființă umană, nu are dreptul la libertate. E
un paradox să ai dreptul la educație obligatorie! În prezent, s-a ajuns
în situația în care părinții își vând copiii statului încă dinainte de
naștere: concediile de maternitate plătite, concediile de creștere a
copiilor plătite, alocațiile pentru copii, sunt forme de vânzare a
copiilor către stat. Când mamele fac demonstrații fluturând pamperșii în
fața guvernului, ele, de fapt, negociază un preț, iar statul le
plătește ca angajate pentru îngrijirea copiilor până când îi ia la
școală ( era să zic la oaste).
Desigur, o țară cu oameni instruiți și obedienți e superioară altora,
are un ritm de dezvoltare mult mai alert, realizează un boom economic,
ceea ce s-a întâmplat și cu Prusia, mai târziu Germania Mare. Și, pentru
că majoritatea savanților lumii din prima jumătate a secolului al
XIX-lea își dădeau doctoratele în universități germane, au importat
sistemul și l-au transferat în țările lor, America la 1852, Principatele
române la 1864, Italia de-abia la 1888.
Cum au reușit nemții să creeze un sistem prin care să producă forță de
muncă instruită, dar, în același timp, dependentă și obedientă? Oameni
dependenți, dar care au sentimentul că sunt liberi, cu alte cuvinte,
tipul de bou inteligent, idealul educațional al oricărui sistem statal
de învățământ, fie că vorbim de state democratice sau totalitare, de
republici sau monarhii?
În primul rând, prin gruparea copiilor pe clase pe criteriul vârstei.
Niciun alt grup uman nu se organizează pe vârste ( era armata
obligatorie, care, între timp, s-a desființat). Ce-ați zice dacă s-ar da
un ordin ca la Ministrul Educației toți angajații să aibă 30 de ani,
cei de la Ministerul Economiei să aibă 31, cei de la Interne, 32 de ani,
ș.a.m.d.? Sau la o televiziune, cei care lucrează la Știri să fie de 35
de ani, apoi jurnaliștii fiecărei emisiuni să fie aleși pe criteriul
vârstei, la emisiunea A de 36, la B de 37, etc. ? Ar fi absurd, nu-i
așa? și ați ieși în stradă să protestați împotriva unui asemenea ordin.
Ei, bine, copiii nu au dreptul să aleagă și nici să protesteze, iar
adulților li se pare normal, nu absurd. Această grupare pe criteriul
vârstei produce mai multe efecte antisociale: organizarea este impusă
din afară, coeziunea socială e imposibilă ( ca în cazurile de mai sus,
cu
ministerele…), copiii nu pot învăța unii de la alții, liderii sunt
impuși de adulți, nu apar în mod natural, toți sunt ținuți în același
ritm dictat de medie, etc. În acest fel n-ai decât să te supui mediei,
cuvânt care are aceeași rădăcină cu mediocritate.
În al doilea rând, prin împărțirea activității școlare pe lecții de câte
cincizeci de minute cu recreații de câte zece minute între lecții. În
acest fel copiii învață ora asta ceva, ora a doua altceva, ora a treia
trec la altceva, fără să aibă vreodată imaginea întregului sau de ce
învață și asta și celalaltă. Ei învață pentru că așa ne-a spus “Domnul”
sau “Doamna”, “Tovarășul” sau “Tovarășa”, adică sunt alții mai mari care
știu, noi trebuie să-i ascultăm, să ne supunem voinței lor. Și astfel,
învață din experiență, lecție de lecție, zi de zi, an de an, că depind
de altcineva. De altfel, majoritatea celor mai buni elevi, după ce
termină școala și facultatea, nu știu ce să facă cu viața lor, sunt
angajați de alții, de tip Donald Trump sau Gigi Becali, care le spun ce
să facă și ei fac foarte bine ceea ce li se cere. Tot din experiența
lecțiilor, copiii
învață că “nimic în viață nu e atât de important încât să merite să fie
dus la bun sfârșit”. Dacă, prin absurd, un elev e “prins” în timpul
unei lecții de farmecul unei poezii, sau se concentrează pe o problemă,
sună clopoțelul sau soneria ( la începuturile școlii obligatorii pauzele
se anunțau printr-un sunet de corn) orice farmec sau concentrare
trebuie să înceteze și se trece la altceva. Nu trebuie să faci ce-ți
place, ci ce îți ordonă altcineva, indirect, prin clopoțel, nenea
Ministru, nenea Satu, nenea Sistemu.
În al treilea rând, dependența și obediența sunt induse prin ceea ce
numim astăzi curriculum, sau programă școlară, sau syllabus. În
definitiv, nici “Domnul” sau “Doamna” nu fac ce vor, ci ceea ce li se
cere prin programă. Domnul sau Doamna, lucrând cu mintea și sufletul
copiilor, trebuie să introducă aceste atribute constituente ale ființei
umane într-un program, să le “programeze” copiilor modul cum gândesc,
precum și conținutul gândirii, care e dat în curriculum. Desigur,
există mai mulți Domni sau Doamne, fiecare stăpân, mai mult sau mai
puțin, pe părticica lui de curriculum, pe disciplina lui, dar
niciunul/niciuna nu are imaginea întregului, sunt doar angajați într-un
sistem construit de alții pe principiul unei uzine, fiecare executând
operațiile tehnologice care i se cer. Domnii și Doamnele sunt ei/ele
înșiși/însele dependenți/dependente de sistem, sistem care, în ultimă
instanță,
poate fi definit ca suma locurilor de muncă ale cadrelor didactice. (
Să nu fiu greșit înțeles: există foarte multe cadre didactice bine
pregătite în disciplinele lor și, cred că fiecare are cele mai bune
intenții privind educarea copiilor, dar intențiile bune, construite prin
autosugestie, nu ajută la nimic dacă ești specialist în instrumentele
cu care operezi (conținutul disciplinei tale) și nu cunoști corpul pe
care operezi ( mintea și sufletul copilului)).
De altfel, există opinia generală că, prin sistemul de învățământ,
copiii sunt dați pe mâna unor specialiști în educație, care, pe lângă
specialitatea lor, au studiat pedagogia, psihologia și metodicile
predării. Ca unul care, zeci de ani am studiat și predat aceste
discipline, pot să afirm că nu sunt științifice. Așa cum o bună
perioadă, în țara noastră și în multe alte țări s-a predat disciplina
numită ”Socialism Științific” (mulți universitari și lectori în
universitățile populare și-au construit o carieră în jurul acestei
discipline) și s-a dovedit în realitate că așa ceva nu există, tot
astfel Științele educației sunt articulații logice, uneori bine
închegate, dar construite pe postulate false. Metodicile, de exemplu,
sunt un fel de rețetar cu principii, norme, metode, strategii și
tehnici, dar, ca orice rețetă se
adresează omenilor bolnavi, nu spiritelor vii. Cercetările psihologice
asupra învățării, de la Thorndike, Skinner, Kohlberg sau Pavlov s-au
făcut pe animale, șoareci, câini, pisici, porumbei, maimuțe, etc. și au
fost transferate la modul cum învață copiii, iar cele pedagogice sunt
caduce, pentru că, odată introduși copiii într-un mediu
artificial-școala- separat atât de societate cât și de natură, nu poți
obține, prin observare sau experimen,t nimic valabil. E ca și cum ai
așeza un fluture sub un clopot de sticlă, i-ai observa mișcările și
zbaterea și ai crede că știi totul despre fluturi!
La fel face și Mărioara, vecina de la parter, care își plimbă câinele,
pe Axi, prin parcarea blocului, și-i strigă: Fii cuminte Axi!, Vino la
mama, Axi, Hai să-ți dea mama, Pedigree, să te spele mama pe lăbuțe!
Pentru ea Axi e un copil drăgălaș și răsfățat. Tot mai multă lume are
animale de casă, de la câini, pisici și canari, până la șerpi și
cămile. Toți le îngrijesc ca pe niște copii. Există o
întreagă industrie pentru hrana și îngrijirea acestor animale. Recent a
apărut primul post de televiziune dedicat direct animalelor de casă, Dog
TV, să nu se plictisească. Nu știu dacă e normal sau nu. E treaba
Mărioarei, Axi răspunde nevoii ei de afecțiune. Dar dacă oamenii
îngrijesc și cresc aceste animale ca pe niște copii, pe cale de
inferență logică e adevărat și corolarul: copiii sunt îngrijiți și
crescuți ca niște animale
drăgălașe care răspund nevoii de afecțiune a adulților! Dar, dacă pe
Mărioara doar o salut și o las cu credința ei, de la unii ca Skinner,
Brunner sau Pavlov, am pretenții să nu influențeze educația copiilor.
Toate se trag, pesemne, de la Darwin, care ne-a făcut animale,
superioare, ce-i drept, și toată lumea l-a crezut.
Să fiu corect, alte cercetări psihologice care au influențat instruirea
școlară s-au făcut pe copii, de ex., cele ale lui Piaget sau Vâgoțky,
greșeala lor fiind că s-au adresat numai intelectului sau numai
interacțiunilor sociale ale copiilor, ca și cum, dacă ai studia mâna sau
piciorul, poți concluziona asupra organismului ca întreg!
Copiii, însă, au legile lor de dezvoltare, naturale sau divine pe care
le urmează neîncetat și, cu toată, cu toate încercările școlii
obligatorii, în ciuda tuturor teoriilor și metodelor, s-a constatat
că reacționează și nu se supun regulilor și regulamentelor din ce în ce
mai restrictive. Atunci s-a inventat o altă treabă la fel de nemțească:
sistemul de recompense și pedepse, între care, la loc de cinste
tronează nota. După caz, nota e zăhărelul sau biciul din experimentele
de psihologie a învățării, denumite, “științific”, elemente de întărire
și reîntărire. Tot după caz, nota instaurează competiția stimulată de
profesori și părinți și clasificarea neoficială, desigur, în deștepți și
proști. Dacă pentru profesori acest lucru e de înțeles, nota fiind
instrumentul de bază cu care mențin disciplina și, speră ei,
motivația, pentru părinți lucrurile se complică, deoarece, se presupune
că aceștia își iubesc cu adevărat copiii. Și, cel puțin eu, n-am văzut
sau am auzit de vreun bărbat care își iubește soția întrebându-l pe
preot sau pe primar: ce notă-i dai soției mele? sau de vreo soție
iubitoare chestionându-și vecina: ce părere ai, dragă, de bărbatul meu? E
bun sau nu, îi dai notă de trecere? Păi, dacă îți iubești copilul, te
duci la un străin să ți-l evalueze? E adevărat, există numeroase
concursuri cu note și premii pentru câini și pisici care gâdilă orgoliul
stăpânilor. S-au înmulțit cazurile de sinucideri în rândul copiilor din
cauza vreunei note sau corigențe și nimeni nu găsește nicio vină sau
explicație. De ce, că era un elev bun? Nu ne-am așteptat la asta! Dar
la ce să te aștepți, când copilul este împins într-un conflict
existențial
colosal pentru că își iubește familia, își iubește profesorii, colegii,
semenii și dintr-o dată se prăbușește nemaiputând suporta ideea că i-a
dezamăgit groaznic pe cei pe care i-a iubit atât! În loc să oprim moara
și să ne întrebăm, ce măcinăm noi aici? trecem totul la fapt divers
într-un articol de ziar sau o emisiune TV.
Priviți examenul de capacitate de anul acesta sau cel de bacalaureat de
anul trecut. Ce importanță are dacă un elev a bifat subiectivă și altul
predicativă iar cel de-al treilea atributivă? Câți dintre adulți știu
asta? De ce soarta unui copil să depindă de ceea ce nici specialiștii cu
studii și doctorate nu știu bine? Sau de ce cheltuim milioane de lei cu
camere video de supraveghere – Big Brother – când copiii sunt
împinși într-o competiție nenaturală, neomenească? Dacă scopul vieții
este fericirea, de ce tot acest stress artificial provocat, în care
anual sunt împinși sute de mii de elevi, familii și profesori care
încearcă, lăsând la o parte orice urmă de moralitate (dacă le-a mai
rămas), să se lupte între ei, pentru, de fapt, o nefericire? Răspunsul e
simplu: pentru că, aruncându-i unii împotriva celorlalți, pot fi
stăpâniți, mânuiți,
manipulați. Asta e sarcina sistemului de educație imaginat și creat de
slujbașii lui Friedrich cel Mare acum 200 de ani.
Dar cea mai mare invenție a școlii tradiționale a fost banca de școală.
Oricâte opresiuni ar fi imaginat adulții împotriva spiritului viu al
copiilor, cu oricâte pedepse, nu puteau opri copiii să se miște.
Mișcarea este forma primordială și fundamentală de expresie a vieții și a
independenței individului. Trebuia găsită o soluție de încătușare a
spiritului, iar aceasta a fost banca. La început erau bănci lungi ca
cele de la căminele culturale sau ca la nunțile de la cort, dar copiii
lunecau pe sub ele. Apoi s-au inventat cele cu scaunul legat de bancă,
mai întâi pentru șase elevi, să nu poată ieși din ea, apoi, pentru
patru sau doi, în sfârșit, pentru unul, pe măsură ce se vorbea de
drepturile copilului. Au fost implicați cercetători care au studiat
poziția, forma și anatomia copilului, proiectând bănci din ce în ce mai
ergonomice, cu scaune rabatabile, etc. S-a
observat, totuși, că e nevoie și de mișcare și au fost create pauzele
și introduse orele de educație fizică pentru a evita deformarea coloanei
vertebrale. E ca și când ai cere unei persoane să meargă într-un picior
și, când obosește, să schimbe pe celălalt, uitând că un mers normal, cu
ambele picioare și în ritm propriu nu duce la oboseală. Prin bancă,
disciplina a fost luată sub control de către autorități, astfel încât
primul lucru pe care îl învață orice copil care merge la școală este să
stea în banca lui, să facă ce i se spune și să răspundă când e întrebat.
Toată această uriașă industrie care nu dă faliment deoarece are
clientela asigurată obligatoriu, care merge din ce în ce mai prost,
pentru că numai dacă merge prost poate cere bani mai mulți, dacă ar
merge bine n-ar mai fi nevoie de bani mai mulți, este susținută de
teorii pedagogice din ce în ce mai sofisticate. De la Taxonomia
obiectivelor educaționale a lui Bloom (1956), care funcționează încă în
practica școlii românești și despre care Bloom însuși spunea prin 1990,
că, pe baza ei poți crește pui în incubator, nu spirite umane
(întrebați-l pe profesorul Nicolae Sacaliș, a vorbit cu Bloom, văd că a
lansat recent o carte) la elaborarea standardelor educaționale în
America, prin anii ’80, pe care ne străduim, cu sârg, să le introducem
și la noi, și până la învățământul bazat pe competențe pentru crearea
societății bazate pe
cunoaștere – knowledge-based society- clamat de documentele UE ( noi am
construit, într-o vreme, societatea socialistă multilateral dezvoltată,
cu mult înaintea UE!), toate aceste teorii merg pe linia inaugurată de
prusaci în urmă cu 200 de ani. Copilul, dibuit, ici-colo, de unele mari
spirite ca Ellen Key, Maria Montessori sau Celestin Freinet, a fost
îngropat sub imense mormane de legi și regulamente în care, pentru
state, e doar o resursă umană ( Vezi Legea Educației nr. 1/2011, art.
2(2) și sutele de regulamente și metodologii pe site-ul MECTS, pe care
nici juriștii nu le pot descâlci!). Și, ca orice resursă, trebuie
folosită de cineva, așa cum și boul e o resursă pentru cel care nu are
tractor.
Întreaga educație se bazează pe o prejudecată, o premisă falsă: aceea că
adulții fac copii și că ei îi formează și îi modelează după proiecte
naționale și internaționale. Noi, românii, dintr-o țară de informatori,
ne-am transformat într-una de formatori. E la modă.
Mii de ani oamenii au fost convinși că soarele se învârtește în jurul
pământului. Când, în sfârșit, a venit unul care să le spună că e
invers, l-au ars pe rug. Au mai trecut câteva sute de ani pentru a
accepta cu toții acest nou fapt. La fel e și cu această prejudecată. În
urmă cu peste 100 de ani ( 1907, cînd la noi pornea răscoala de la
Flămânzi) o femeie, prima femeie medic din Italia, Maria Montessori, a
spus lumii: COPILUL ESTE CREATORUL ADULTULUI. CARACTERUL ȘI
PERSONALITATEA SUNT PROPRIA CREAȚIE A COPILULUI. A fost exilată din
Italia, a fost urmărită de fasciștii lui Mussolini pentru a fi ucisă, a
fost complet ștearsă de comuniști din istoria educației și pedagogiei, a
fost dată uitării de pedagogiile și universitățile din statele așa-zis
democratice, deși cercetările recente din neuroștiințe îi
validează spusele.
În această epocă a libertății, a comunicării globale, copiii răspund
oprimării și controlului total, ignorării legilor naturale ale
dezvoltării lor, în mod neconștientizat, în școlile publice de pe toate
meridianele prin creșterea gradului de violență. Statele cheltuiesc
milioane de dolari și de euro pe proiecte de prevenire și reducere a
violenței școlare. Școlile seamănă, din ce în ce mai mult, cu pușcăria.
Jandarmii și polițiștii păzesc la porțile școlii. Recent, un ministru al
educației a propus introducerea cazierului școlar. Inutil. Sclavii s-au
eliberat prin răscoale, proletarii prin revoluții, de vreo sută de ani
asistăm la mișcări pentru eliberarea femeii (de sub prejudecăți,
desigur, altfel e liberă!). E nevoie de o nouă revoluție: cea a
eliberării copiilor de sub prejudecățile adulților. Ultima.
Non-violentă. Pentru că adulții nu fac copii. Ei fac sex.
În încheiere, un citat:
”
http://www.crossroad.to/
Între
2002 si 2008, bancherii se comportau ca nişte pompieri care aprind
ţigară după ţigară, ori fac grătare pe marginea unor piscine pline cu
kerosen… Au ajuns să împrumute chiar şi celor care nu puteau să
ramburseze creditul, îndesându-le în buzunare bancnote pentru ca aceştia
să-şi pună semnătura în dreptulunui contract, deoarece banca urma să
câştige aproape tot atâţia bani vânzând altora riscul de împrumut cu
preţul împrumutului! Apoi un mic fir de nisip a blocat rotiţele
mecanismului: câţiva necăjiţi nu şi-au mai putut plăti dările, deoarece
şi-au pierdut locurile de muncă în urma valului de delocalizare către
China, România, Maroc etc. Începând cu 2007, mai mult de 100.000 de
familii au rămas în stradă lunar în Statele Unite ale Americii, asta
însemnând cam 300.000 de persoane în medie fiecare lună!!!
