Un eseu interesant - Neocolonizarea Romaniei prin metode neoliberale, aplicata acum in lumea araba si maine in lumea intreaga

La sfârşitul anului trecut, pe 30 decembrie 2010, Ministrul român de Externe, vizibil iritat de decizia greilor Europei de a amâna, sine-die, aderarea noastră la spaţiul Schengen, se întreba retoric: "ce tip de balet" ar trebui să facă România pentru a fi admisă în spaţiul Schengen, pentru că ţara noastră nu mai are nimic de oferit la privatizare".

"Ba mai aveţi !" a răspuns FMI-ul o luna mai târziu, când a obligat Guvernul României s-ă includă în noul acord obligativitatea de a privatiza şi ultimele perle care au mai rămas în coroana României, OLTCHIM, CEC Bank, TAROM şi Poşta Română, precum şi pachetele de acţiuni pe care le mai deţine la Petrom, Transgaz şi Transelectrica. Şi ca umilinţa să fie totală, în cadrul aceluiaşi acord, Guvernul României se obligă să liberalizeze preţurile la gaze şi energie electrică. Decriptat, acordul trebuie citit în următoarea cheie: voi, români, vindeţi-ne producţia şi transportul de energie şi lăsaţi-ne să creştem tarifele oricât de mult vrem noi, după modelul firmelor petroliere, al băncilor şi supermarket-urilor pe care le avem la voi în ţară. Vom continua, astfel, să exploatăm la maximum statutul vostru de cumpărători captivi, pe care noi vi l-am impus, obligându-vă să adoptaţi un simulacru de legislaţie anticartel şi de protecţie a consumatorului!”. Se pare că "baletul" a fost pe placul "partenerilor" noştri, în ultimele săptămâni poziţiile antiadmitere scăzând vizibil în intensitate şi find chiar înlocuite de semnale promiţătoare de intrare în spaţiul Schengen încă din cursul acestui an.

Ingerinţa FMI-ului în treburile interne ale României nu este singulară. Cu doar câteva luni în urmă, la solicitarea băncilor occidentale prezente în România, acelaşi FMI ne-a impus cu brutalitate, şi acelaşi Guvern român a acceptat cu supuşenie, anularea unor prevederi din Ordonanţa 50 ce urmăreau protejarea românilor de practicile înrobitoare ale bancherilor ce riscă să arunce, după modelul american, clasa mijlocie românească în neant.

Aceste două evenimente marchează un moment important cu semnificaţii triste. Este momentul când indiferenţa şi resemnarea cu care ne-am lăsat umiliţi în ultimii douăzeci de ani i-a convins atât pe stăpânii României cât şi pe colaboratorii lor locali să renunţe la camuflarea acţiunilor umilitoare de subjugare a acestei ţări. S-a marcat astfel oficializarea statutului de sat de iobagi al României când, atât stăpânul cât şi arendaşul şi argaţii lui, îşi manifestă conştient şi deschis statutul, nemaisimţindu-se obligaţi să menajeze eventualele ifose şi sensibilităţi de mare popor şi naţiune încercate, poate, până nu de mult, de unele dintre slugi.

Acestea sunt doar două dintre momentele care m-au decis, într-un final, să scriu acest eseu ce se vrea un îndemn la luptă împotriva destinului de colonie ce ne-a fost trasat de mai marii lumii, precum şi împotriva acţiunilor metodice şi bine programate de subjugare şi degradare a unui fost stat independent şi suveran, invidiat şi acuzat de multe bune şi rele până în urmă cu două decenii dar respectat de toată comunitatea internaţională.

Fie că ne place să recunoaştem sau nu, începând cu 1990, România nu a mai funcţionat ca un stat independent ci, mai degrabă, ca o colonie a cărei singură menire a fost să-şi pună toate bogăţiile şi activele la dispoziţia puterii colonizatoare, înţelegând prin acestea nu numai rezervele energetice, minerale, agricole si silvice, dar şi pieţele de desfacere, internă si externă, industria şi sistemul financiar bancar.

Nu au scăpat nici activele umane indigene care fie au fost transformate în mercenari ce vânează talibani pe câmpuri de mine la patru mii de km. de România (pe o solda de zece ori mai mică decât a unui soldat american), fie li s-a facilitat să lucreze în Occident pe salarii inferioare omologilor lor locali după ce au fost recrutaţi, printr-un clasic proces de "brains drain" (scurgere de creiere) colonial, furându-se astfel naţiunii române puţinii specialişti autotohtoni existenţi, medici şi ingineri, a căror pregătire ne-a costat pe toţi sume importante.

Numeroasele analize independente de mainstream-ul mediatic controlat de clasa politică, inclusiv eseurile publicate pe acest site, au demonstrat fără tăgadă raptul sistematic şi atotcuprinzător la care a fost supusă ţara noastră începând cu 1990, de aceea, în acest eseu, voi renunţa la abordarea sectorială detailată a dezastrului românesc.

În contextul precipitării evoluţiilor internaţionale, a valului de revolte declanşate în lumea arabo-islamică, acest eseu î-şi propune să analizeze procesul de subjugare a României şi a poporului român din perspectiva intereselor pe care elitele mondiale le urmăresc prin procesul de globalizare, obiectivele tactice şi strategice avute în vedere pentru realizarea şi securizarea acestor interese precum şi acţiunile declanşate de aceste elite pentru atingerea acestor obiective.

Pentru cei ce vor avea suficientă răbdare şi curiozitate, voi încerca să rezolv, cel puţin parţial, puzzle-lul complicat al evenimentelor internaţionale ale căror martori suntem, să antcipez posibilele scenarii pe care mai marii planetei le-au stabilit pentru România şi să vă sugerez acele soluţii de supravieţuire personală şi de salvare a identiţăţii ce ne stau la dispoziţie nouă, simplilor cetăţeni români dar şi co-planetarilor noştrii care se confruntă, sau urmează să se confrunte, cu probleme similare.

Voi demonstra că destinul poporului român nu este singular pe planeta Pământ ci, doar, poate mai dramatic datorită uşurinţei şi resemnării mioritice cu care tratăm cele mai grave ameninţări precum şi a apetenţei pentru trădare şi furt ce ne-a fost impregnată în fibra morală de secole de iobăgie. Am fost precedaţi şi vom fi urmaţi, mai devreme sau mai târziu, şi de alte popoare, toate urmând să se confrunte în final cu aceleaşi ameninţări menite să le omogenizeze, controleze si subjuge pentru a răspunde nevoilor şi intereselor câtorva semeni de-ai noştri ce se vor stăpânii planetei în mileniul trei.

Acest eseu nu este o pledoarie în favoarea teoriei conspiraţiei. Este o simplă prezentare a unui adevăr binecunoscut conform căruia oamenii cu interese şi filozofii de viaţă similare tind să se coalizează încearcând să acţioneze împreună asupra societăţii pentru a-şi apăra şi promova aceste interese şi filozofii.

Când aceşti oameni sunt cei mai puternici şi bogaţi oameni ai planetei, este de aşteptat ca să acţioneze în comun, la nivel global, pentru permanentizarea şi consolidarea poziţiilor, privilegiilor şi averilor, de dimensiuni globale, câştigate de-a lungul timpului. Iar cînd acţiunile lor riscă să intre în coliziune cu interesele altor grupuri de indivizi, care repreziintă 99,99% din populaţia globului, este de aşteptat ca aceste acţiuni să se orchestreze din timp, pe termen lung şi departe de ochiii, urechile şi înţelegerea acestei imense mase de potenţiali inamici. Mai bine spus, aceste acţiuni trebuie să fie organizate, planificate şi desfăşurate în secret, în mod conspirat.

Din această perspectivă şi din poziţia unui umil şi necunoscut militant pentru interesele generale şi perene ale speciei umane, în integralitatea şi universalitatea ei, încerc prin acest eseu să demantelez unele dintre aceste acţiuni şi să declanşez deşteptarea politică a semenilor mei, cel puţin a celor vorbitori de limbă română şi suficient de răbdători cu lungimea analizei.

În ciuda eforturilor depuse pentru epuizarea subiectului într-o singură postare, eseul se va întinde pe mai multe părţi datorită complexităţii fenomenelor prezentate şi nevoii de a asigura coerenţă analizei. Cu promisiunea că nu veţi regreta, vă rog să nu fiţi descurajaţi de lungimea lui şi să citiţi toate postările. Voi face tot posibilul să limitez împărţirea eseului în maxim 2-3 postări, iar intervalul dintre acestea să nu fie mai lung de o săptămână.

Rog înţelegere de la cititorii cărora unele pasaje şi informaţii li se vor părea arhicunoscute şi chiar plicticoase dar, acest eseu este destinat unui segment mai larg de cititori, nu numai persoanelor avizate. Includerea unor asemenea pasaje a fost impusă de nevoia unei argumentaţii logice accesibile şi unor cititori mai puţin informaţi.

Aceluiaşi deziderat de accesibilitate i se datorează simplitatea exprimării şi lexicul nepretenţios la care am apelat pe parcursul analizei.

Colonialism şi neocolonialism

De mii de ani oamenii s-au războit între ei pentru resurse, fie că erau alimente, metale preţioase, minereuri sau petrol, fie chiar semeni de-ai lor care, din postura de sclavi, erau folosiţi la munci sau ca războinici.

Dacă la început aceste resurse erau însuşite de cotropitorii învingători în urma unor campanii militare relativ scurte urmate de retragerea, împreună cu prada, în teritoriile de baştină, ulterior, popoarele agresoare au încercat să ocupe acele teritorii definitiv pentru a putea beneficia de aceste resurse în mod constant, continuu şi fără nevoia unor periodice intervenţii militare costisitoare şi riscante. Aşa s-au născut imperiile şi marile regate.

A doua jumătate a mileniului doi a reprezentat perioada în care marile puteri din Europa, beneficiind de forţe armate şi flote importante, au cucerit aproape întreg globul, transformând teritoriile ocupate în surse inepuizabile (pentru acea perioadă) de materii prime, alimente, metale preţioase şi sclavi. Aceste teritorii guvernate şi controlate de reprezentanţi şi, respectiv, de trupe trimise din metropolele ocupanţilor s-au numit colonii sau, în cazul teritoriilor ocupate de Turcia medievală, paşalâcuri.

Astfel, Regatul Unit al Marii Britanii, Spania, Portugalia, Olanda, Franţa şi Turcia au ocupat şi guvernat în nume propriu întregi continente sau teritorii din America de Nord, Centrală şi de Sud, Africa, Asia, Australia, Oceania şi Europa de Sud-Est, resursele extrase din aceste colonii reprezentând un factor important în avansul tehnologic si de civilizaţie înregistrat de Europa în faţa celorlalte continente. Principalii beneficiari ai acestor resurse erau suveranii imperiilor sau ţărilor colonizatoare împreună cu o mică clică de nobili şi afacerişti sub apanajul cărora s-au dezvoltat artele, ştiinţele şi, mai apoi, tehnologia industrială. Un caz special îl reprezintă Impreriul Rus, ale cărui teritorii ocupate nu s-au numit niciodată colonii deşi, exploatarea resurselor din aceste teritorii era similară cu ale celorlalte puteri colonizatoare. Motivul îl poate reprezenta campaniile exclusiv terestre in urma cărora ţarii şi împăraţii ruşi şi-au clădit imperiul,spre deosebire de capaniile preponderent navale care au stat la baza imperiilor coloniale create de puterile occidentale.

Au fost şi mari puteri care nu au participat la împărţirea planetei, fie pentru că au apărut mai târziu pe panoplia naţiunilor - cazul Statelor Unite şi Germaniei - fie au fost dezavantajate de lipsa de ieşire la mare şi, implicit, a unei flote care să le permită explorarea şi cucerirea unor teritorii îndepărtate - cazul imperiului Austro-Ungar.

Germania şi Austro-Ungaria au încercat, prin Primul Razboi Mondial, să-şi adjudece o parte din coloniile aflate în posesia adversarilor lor (Franţa şi Regatul Unit al Marii Britanii), în schimb, Statele Unite, ele însele pînă nu de mult o colonie şi promotoare a democraţiei şi libertăţilor individuale, s-au pronunţat şi au acţionat împotriva sistemului colonial.

Cele două conflagraţii mondiale ale secolului douăzeci, poziţiile divergente ale principalelor natiuni ale planetei privind colonialismul precum şi fenomenul ireversibil de emancipare a populaţiilor colonizate, au declanşat un puternic val de mişcări de eliberare din partea acestora, sistemul colonial prăbuşindu-se definitiv şi aproape total la începutul celei de a doua jumătăţi a secolului douăzeci. Obţinerea independenţei statale ale fostelor colonii, retragerea administraţiei şi a trupelor de ocupaţie prin care s-a exercitat timp de secole dominarea colonială, nu a marcat însă şi oprirea exploatării acestor teritorii de foştii colonizatori.

Ameninţate cu pericolul de a pierde resursele la care au avut acces, fostele puteri coloniale au fost nevoite să elaboreze un nou sistem de exploatare a acestora, mai rafinat şi neoficial, care, formal, să respecte noul statut de ţări independente al fostelor colonii dar, în fapt, să asigure continuarea practicilor coloniale de rapt şi exploatare. Aşa a apărut neo-colonialismul care este definit ca o continuare a modelului economic de colonialism după ce teritoriul colonizat a dobândit formal independenţă politică.

Începând cu a doua jumătate a secolului XX, neocolonialismul a devenit principala forma prin care statele occidentale au continuat să exploateze noile state independente din Asia de Sud şi Sud Est, America Latină şi, mai ales, Africa.

În esenţă, neocolonialismul se manifestă prin folosirea de către fostul stat colonizator a structurilor administrative şi relaţiilor umane locale, create şi fidelizate în lunga perioadă de ocupaţie, cu scopul de a continua exploatarea resurselor fostelor colonii în mod neoficial, sub acoperirea activităţilor de comerţ, a programelor de "reconstrucţie şi dezvoltare" şi a relaţiilor economico-financiare stabilite cu noul stat independent.

Un analist al fenomenului neocolonialismului, Frantz Fenon, arată că principalul motor şi susţinător al neocolonialismului este mica burghezie locală, educată şi influenţată de capitalele coloniale. Dornică de prosperitate materială şi putere, această clasă mijlocie a trădat interesele generale ale popoarelor din care face parte, reprezentând o adevărată coloană a V-a menită să continue, în folosul foştilor stăpâni şi cel personal, aplicarea practicilor colonialiste din trecut, de exploatare şi devalizare a resurselor naţionale.

Urmare a influnţei metropolelor sub a căror lungă influenţă s-au aflat, clasa politică şi afaceriştii locali din noile state independente s-au format cu puţine excepţii aproape în exclusivitate din rândul colaboratorilor şi urmaşilor colaboratorilor coloniştilor. Această realitate a permis, şi permite în continuare, efectuarea cu succes de către Occident a unui transfer injust de resurse dinspre fostele colonii, fapt ce justifică în bună parte starea de subdezvoltare cronică în care acestea se află şi în ziua de azi.

La începutul anilor 80', o singură zonă de pe planetă se mai afla în afara intereselor rapace ale Vestului: cea ocupată de statele comuniste. Venirea la conducera URSS a lui Mihail Gorbaciov, la mijlocul anilor 80', a marcat începerea procesului de disoluţie a regimurilor comuniste şi o imensa oportunitate pentru Occident de a declanşa acapararea pieţelor de desfacere şi a resurselor acestor ţări.

În pregătirea cuceririi Europei de Est, Occidentul, împreună şi cu complictatea URSS, a trebuit să elaboreze şi să pună în aplicare un sistem-cadru funcţional şi, preferabil, verificat în timp pentru exploatarea însemnatelor noi surse de materi prime şi active, materiale şi umane, eliberate de sub tutela şi protecţia naţional-comunistă a regimurilor totalitare.

În ciuda faptului că, în afara provinciilor din spaţiul ex-sovietic, nici unul din statele comuniste din Europa Centrală şi de Est de la începutul anilor 90’ nu funcţionau după modele şi principii coloniale, sistemul ales a fost neocolonialismul, adaptat la condiţiile concrete existente în noile state "democratice" precum şi la noile cerinţe impuse de globalizare.

După modelul practicat în Africa, pentru a înăbuşi din faşă orice opoziţie comună din partea noilor state "libere" ce s-ar fi putut coagula împotriva agresiunii economico-financiară a Occidentului, s-a început cu desfiinţarea pieţei comune CAER şi cu fărâmiţarea, sau ameninţărea cu dezmembrarea, unor state.

După cum susţine un important teoretician al neocolonialismului, Kwame Nkrumah, cel mai important factor de perpetuare a neocolonialismului a fost "balkanizarea" continentului negru, proces în urma căruia Africa a fost ciopârţită în zeci de unităţi administrative, fapt ce a afectat serios capacitatea statelor africane de a promova interese comune, continentale. Cooperarea regională a fost astfel neglijată, zecile de noi state africane fiind obligate să-si concentreze eforturile pentru rezolvarea problemelor interne.

În plus, la stabilirea teritoriilor care să compună noile state independente nu s-a ţiunut cont de zonele ocupate de numeroasele grupări etnice şi tribale ce populau continentul, linearitatea geometrică, perfectă de multe ori, cu care foştii colonizatori au trasat noile graniţe, fiind dovada divizării artificiale a acestor populaţii fapt ce a generat tensiuni şi chiar conflicte interminabile bazate pe deiferende teritoriale.

A fost astfel grav afectată unitatea şi cooperarea africană, singurele în măsură să combată neocolonialismul şi practicile dezbinatoare ale acestuia.

Exemplul jugoslav, cehoslovac precum şi al fostei Uniuni Sovietice, sunt dovezi că modelul african a fost folosit şi în cazul unor state fost comuniste convinse sau obligate prin forţă să se atomizeze. Tot ameninţarea cu destrămarea teritorială stă la baza legendei care încearcă să justifice obedinenţa excesivă a puterilor post-decembriste din România în faţa tuturor solicitărilor occidentale.

Faptul că, în acest moment, colaborarea bilaterala sau regională dintre ţările ex-comuniste din Europa Centrală şi de Est este practic inexistentă (cu excepţia grupului de la Visegrad care reprezintă mai degrabă o reînviere a acordului din 1335 semnat în oraşul cu acelaşi nume şi mai puţin o iniţiativă originală modernă), demonstrează că tehnicile neocolonialiste, de tipul dezbină şi stăpâneşte, aplicate cu succes de Occident în Africa, America de Sud şi Asia de Sud (vezi India-Pachistan: o singură colonie în trecut, două ţări în conflict în prezent) s-au dovedit viabile şi pe meleagurile noastre.

În ceea ce priveşte crearea şi activarea, în fostele state comuniste, a unei coloane a V-a prin intermediul căreia să se aplice politicile neocolonialiste, după modelul african sau asiatic prezentat de Frantz Fenon, Occidentul a trebuit să ia în considerare faptul că nici una dintre aceste ţări nu era, la momentul căderii comunismului, o colonie, ci, cel mult, state aflate sub o influenţă neocolonială sovietică.

Din acest punct de vedere, în acest moment, statele fost comuniste se împart în două categorii. Prima este compusă din cele aflate, la momentul căderii sistemului, sub control sau/şi dominaţie directă sovietică. Este vorba de statele care formau fosta URSS şi acele state membre ale Tratatului de la Varşovia "beneficiare" de trupe sovietice dislocate pe teritoriul lor, adică aceleaşi state care au compus forţa militară de intervenţie în Cehoslovacia în 1968.

A doua categorie este formată numai din două ţări: Yugoslavia şi România, adică, singura ţară comunistă europeană nemembră a Tratatului de la Varşovia (Albania pro-chineză nu conta) şi singura ţară membră a tratatului de la Varşovia care ieşise aproape complet de sub influenţa Moscovei, ultimele trupe sovietice părăsind teritoriul României încă din iunie 1958.

Nu mi-am propus să analizez în detaliu crearea şi activarea Coloanei a V-a în statele ce formează prima categorie, ceea a ţărilor care se aflau la acel moment sub influenţă sovietică. Cu excepţia Poloniei şi Cehoslovaciei, unde schimbările de regim s-au bazat în principal pe o mişcare sindicală şi, respectiv, o societate civilă cu puternice conexiuni occidentale, bine organizate şi foarte influente pe plan local, în celelalte state prezenţa fizică a armatei şi consilierilor URSS, influenţa exercitată de aceştia şi de numeroşii lor colaboratori locali, a fost determinantă în a asigura căderea paşnică, fără vărsare de sînge, a acelor regimuri.

În ceea ce priveşte cazul Jugoslavia, acesta s-a dovedit, la fel ca şi Irakul în urmă cu opt ani şi, acum, Libia, un avertisment pentru statele care ar îndrăzni să se opună neocolonialismului, o demonstraţie a modului în care, sub pretextul instaurării democraţiei şi a drepturilor omului, un imens aparat propagandistic, mediatic şi militar exploatează existenţa unor tensiuni culturale, etnice şi religioase pentru destructurarea unui stat şi eliminarea, inclusiv fizică (vezi Sadam, Milosevich şi, rămâne de văzut, Gaddafi) a conducătorilor care refuză să-şi predea ţările, de bună voie, Occidentului.

Ţara noastră, România, reprezintă cel mai de succes exemplu neocolonial din Europa de Est, rezultatele înregistrate, aşa cum le ştim cu toţii, depăşind cu mult cele mai optimiste aşteptări ale colonizatorilor.

Succesul înregistrat de neocolonialismul modern în România obligă la o analiză amănunţită a modului cum s-a constituit, activat şi dezvoltat forţele interne care s-au pus în slujba neo-colonialismului occidental.


Staliniştii de ieri, capitaliştii de mâine


În decembrie 1989, România era o ţară liberă şi independentă, cu o industrie şi o agricultură aflate în urma celor occidentale dar suficient de avansate pentru a aborda domeni de vârf (ex: aeronautică, energie nucleară, electronică, petrochimie, producţia de armament şi tehnică de luptă, etc) şi suficient de competitivă la export că să achite integral, până în aprilie 1989, toată datoria externă contractată în anii 70’. În plus, la momentul decembrie 1989, România avea rezerve valutare şi creanţe de recuperat din Orientul Mijlociu şi Africa de peste 10 miliarde de dolari, precum şi importante resurse - minerale, energetice, agricole şi silvice - cele mai mari din Europa Centrală şi de Sud Est.

Accesul nediscriminatoriu, al întregii populaţii, la cultură, educaţie şi sistemul de asigurare a sănătăţii, coroborat cu o natalitatea ridicată, inexistenţa şomajului şi un învătământ tehnic şi medical - profesional, mediu şi superior - dezvoltat, au creat un popor român viguros, ingenios şi competitiv, fapt demonstrat în multe domenii de activitate şi unanim acceptat şi respectat de comunitatea internaţională.

Din păcate, în timpul regimului Ceauşescu, românii nu s-au bucurat pe deplin de roadele muncii lor, dimpotrivă. Pentru a-şi apăra independenţa şi suveranitatea de rapacitatea practicilor înrobitoare ale grupurilor şi instituţiilor financiare internaţionale, Ceauşescu renunţase complet să mai apeleze la credite externe, fără să renunţe, însă, la planurile îndrăzneţe de dezvoltare a industriei şi infrastructurii. Acest fapt a făcut ca plusvaloarea produsă de români să nu se mai întoarcă la ei ci să fie direcţionată, aproape în întregime, către proiecte şi programe ale căror beneficiari urmau să fie generaţiile viitoare şi mai puţin cea contemporană. Acest fapt a făcut ca lipsurile materiale şi privaţiunile să se accentueze spre sfârşitul anilor 80’, dând naştere unei dizidenţe, mai mult tăcute, la adresa în special a lui N. Ceauşescu.


De frica că poporul său, înfrigurat şi consumând zahăr pe cartelă, să nu cadă pradă seducţiei exercitate de opulenţa occidentală, Ceauşescu a declanşat o amplă acţiune de izolare a românilor de realităţile din vestul Europei şi America de Nord. Asfel, la o cenzură mediatică şi informaţională aproape totală s-a adăugat o restricţionare acerbă a contactelor românilor cu exteriorul, în special cu Occidentul: puţini români plecau în străinătate; şi mai puţini români învăţau sau se perfecţionau pe meleaguri străine.

Nu este scopul acestui eseu să analieze impactul profund negativ al acestei politici în rândul populaţiei din Româmia, dar lipsa de legături cu ţara noastră a reprezentat un impediment şi pentru forţele neocolonialiste care aveau nevoie de simpatizanţi ai ideologiei capitaliste ca să producă schimbarea de regim fără a risca ca o nouă putere instalată la Bucureşti să iasă de sub controlul lor şi să intre sub controlul unor forţe naţionaliste opuse ideologic capitalismului.

Ceauşescu reuşise să prevină apariţia unui Havel sau a unui Valesa şi să facă imposibilă crearea unei armate de tineri educaţi în Occident cum găsim acum în Tunisia sau Egipt. În schimb, a neglijat şi tolerat activitatea şi influenţa politică a unui nucleu de vechi activişti PCR şi/sau rude ale acestora, simpatizanţi şi colaboratori, în anii 40', 50' şi începutul anilor 60', ai ultimului imperiu sub a cărui exploatare s-a aflat România: UNIUNEA SOVIETICĂ, adică chiar una din superputerile al cărei conducător a declanşat căderea comunismului.

Neocolonialismul occidental, aliat acum cu cel rus, putea aplica din nou reţeta descrisă de Frantz Fenon, numai că aceasta coloană a V-a ar fi urmat să fie formată nu din simpatizanţi ai capitalismului, ci de un grup de talibani comunişti, educaţi şi controlaţi de foştii colonişti sovietici, încă influent în rândul eşaloanelor inferioare de conducere a PCR în ciuda efectivului redus după 20 de ani de amorţire.

În ciuda încompatibilităţii ideologice şi a efectivelor reduse, acest grup s-a dovedit singura forţă internă capabilă şi doritoare să declanşeze schimbarea în sensul dorit de SUA şi aliaţii lor Occidentali. Dorinţa de a accede la putere, precum şi capacitatea organizatorică şi de manipulare a maselor învăţată la universităţile şi academiile lui Stalin, au făcut din acest grup partenerul ideal pentru răsturnarea regimului Ceauşescu.

În plus, obişnuinţa de a gîndi şi acţiona în spiritul Kominternist al anilor 40’-50', îi califica ca potenţiali promotori ai principiilor şi valorilor Globalizării şi integrării europene, mult mai eficienţi şi, cu siguranţă, mai docili decât persoane educate în perioada lui Ceauşescu ce s-ar fi putut virusa de propaganda naţionalistă promovată de acesta.

S-a ajuns ca, în mod paradoxal şi aparent nefiresc, forţele externe occidentale care au sprijinit căderea comunismului în România, fie că s-au numit SUA, Anglia sau Franţa, să colaboreze şi să se sprijine în acţiunile anticomuniste declanşate în România pe această structură talibană a PCR, asociată fundamentalismului comunist de tip stalinist, dusmanul declarat cel mai înverşunat al capitalismului. Este suficient să se analizeze discursurile, cuvântările şi cursurile politico-ideologice ţinute de membrii acestui grup în anii 50’ şi 60’, pentru a ne convinge de virulenţa câteodată extremă a atitudinii lor anticapitaliste din acea perioadă.
S-a demonstrat încă o dată că puterea corupe şi că puterea absolută (sau perspectiva obţinerii ei n.n.), corupe absolut.

Această trădare ideologică venită tocmai din partea celor care şi-au câştigat existentă şi carierele profesionale din impunerea comunismului, fie şi cu forţa, în rândul maselor, a fost prima din lungul şir de ironii care a marcat schimbarea regimului în România. Asfel, am asistat cum aceleaşi ţări occidentale - SUA, Anglia şi Franţa - care timp de un deceniu (1968-1978) l-au tratat cu toate onorurile pe antisovieticul Ceauşescu, au organizat şi pus în aplicare, împreună cu sovieticii şi agentura lor din România, căderea şi eliminarea fizică a acestuia, un deceniu mai târziu. A fost dovada cea mai puternică că ideologiile şi conceptele politice existente la sfârşitul mileniului doi, oricât de altruiste, morale şi umaniste ar părea, pălesc în faţa instinctlui primar de dominare, cucerire si exploatare a altor popoare.

Dominaţi de o ură viscerală împotriva regimului care le-a documentat trădarea şi activitatea filorusă, şi flămânzi după puterea de care au fost privaţi timp de 20 de ani dar pe care se considerau îndreptăţiţi să o deţină, acest grup de activişti de partid şi ofiţeri şcolarizaţi şi educaţi în URSS s-a dovedit mai util Occidentului decât cei mai înverşunaţi intelectuali pro-occidentali răsăriteni.

Modul în care acest grup şi acoliţii lui au cucerit şi şi-au consolidat puterea este unic în istoria omenirii înscriindu-se ca o capodoperă a manipulării şi conducerii maselor. Din acest motiv merită să-l analizăm.

Primele obiective pe care noua putere şi stăpânii ei din afară au fost nevoiţi să le realizeze imediat după căderea lui Ceauşescu au fost anihilarea totală a forţelor ce s-ar fi putut opune predării României intereselor străine precum şi protejarea, de un eventual oprobiu public, al membrilor PCR aflaţi în sfera de influenţă a noii conduceri, în special a celor din eşaloanele doi, trei şi patru, din rândul cărora urmau să fie selectaţi viitorii conducători ai noii administraţii.

Cea mai puternică opoziţie la adresa subjugării ţării noastre intereselor străine putea să vină numai de la serviciile de contrainformaţii, contraspionaj şi informaţii externe româneşti, singurele structuri care cunoşteau în mod nemijlocit acţiunile desfăşurate împotriva ţării noastre de Occident şi URSS, metodele şi mijloacele folosite de aceştia, în decursul anilor, împotriva României.

Datorită faptului că toate aceste structuri informative, ale căror atribuţii erau în principal apărarea statului român şi mai puţin a puterii politice comuniste, făceau parte din Departamentul Securităţii Statului, noua putere, cu susţinerea presei, a lansat, încă din timpul revoluţiei, acuzaţia că teroriştii erau membrii ai Securităţii. Culpabilizarea acestor structuri ca potenţiali teroristi a discreditat orice posibile informaţii pe care acestea le-ar fi putut furniza privind implicarea unor forţe străine şi a colaboratorilor lor interni în revoluţia română.

În plus, în ciuda lipsei oricărei dovezi care să-l încrimineze, atmosfera creată a permis şi justificat desfiinţărea întregului Departament al Securităţii Statului, inclusiv a direcţiilor de contrainformaţii şi contraspionaj. La reînfiinţărea lui sub numele de SRI, întregi unităţi dispăruseră împreună cu dosarele de urmărire informativă, cel mai notoriu caz fiind UM 110, adică exact unitatea de contraspionaj care avea în responsabilitate fostele ţări comuniste şi în care îşi aveau dosarele de urmărire membrii coloanei a V-a.

O altă manipulare care a avut ca scop justificarea epurării viitoarelor structuri de informaţii de profesioniştii patrioţi din timpul fostului regim, a fost alăturarea până la identificarea acestora cu torţionarii anilor 50’.

S-a demarat o campanie agresivă de discreditare a întregului aparat de securitate, prezentat ca un organ de represiune atroce care timp de 40 de ani a zdrobit dizidenţa ani-comunistă. Nu s-a făcut niciodată referire la rolul consilierilor şi politrucilor români şi sovietici care împânzeau şi chiar conduceau aparatul de securitate din acea perioadă, impunînd metodele şi mijloace KGB-ist staliniste celebre prin cruzimea lor.

Cât priveşte activitatea desfăşurată în perioada regimului Ceauşescu, Securitatea a fost prezentată , în integralitatea ei, ca principalul instrument de impunere şi susţinere a dictaturii. Nu s-a făcut nici o distincţie între activitaţile de contrainformaţii şi contraspionaj şi cea de poliţie politică, nu s-a prezentat nici un fapt pozitiv din activitatea fostei Securităţi, dimpotrivă, trădători români, dovediţi ca spioni ai unor puteri străine, au fost reabilitaţi şi transformaţi în eroi, vajnici dizidenţi împotriva lui Ceauşescu căzuţi victime ale poliţiei politice.

Toată această campanie de discreditare a Securităţii care a continuat şi după desfiinţarea acesteia, a făcut ca în primele luni după revoluţie, România să rămână fără nici un fel de apărare pe frontul invizibil al spionajului. A fost perioada în care principalele servicii de informaţii occidentale au zburdat nesupravegheate pe teritoriul României, realizînd capetele de pod necesare desăvârşirii cuceririi României.

Demonizarea fostei Securităţi a continuat pâna în zilele noastre şi a avut ca scop justificarea necesităţii epurarii tuturor ofiţerilor de contrainformaţii, contraspionaj şi de informaţii externe formaţi înainte de 1990 , diminuând capacitatea noastră de a contracara acţiunile politice, economico-financiare şi comerciale îndreptate împotriva României dinspre Occident. Faptul că în orice moment puteau fi eliminaţi pe motiv că au făcut parte din fosta Securitate, a diminuat mult capacitatea şi discernămintul acestora în culegerea şi exploatarea informaţiilor.

Epurarea din structurile de siguranţă naţională a profesioniştilor specializaţi pe spaţiile occidentale s-a efectuat concomitent cu eliminarea din preocupările serviciilor secrete române a ameninţărilor venite din Occident, fapt impus de integrarea noastră în structurile euro-atlantice în urma căreia inamicii de ieri s-au transformat în prietenii de azi.

Astfel, neocolonialiştii occidentali şi uneltele lor locale au realizat două deziderate importante: au făcut imposibilă orice activitate de identificare şi contracarare, prin mijloace şi metode specifice muncii de informaţii, a numeroaselor acţiuni ale intereselor occidentale îndreptate împotriva ţării noastre şi au concentrat activitatea acestor servicii pe terorismul internaţional şi alte pericole de sorginte răsăriteană, adică inamicii principali, de ieri, azi şi mâine ai serviciilor secrete occidentale.

Dar cea mai importantă acţiune de manipulare post-decembristă a fost folosirea demonizării Securităţii pe post de perdea de fum pentru ascunderea de ochii publicului a activităţilor de represiune politică desfăşurate de eşaloanele doi, trei şi patru ale Partidului Comunist Român, adică rezerva de cadre avută în vedere de noua putere pentru acapararea pârghiilor administrative şi crearea noii clase politice româneşti.

Astfel, poliţia politică de care este acuzată Securitatea, a fost prezentată de noua putere şi presa aservită acesteia ca o activitate concepută şi executată în exclusivitate de unităţile şi cadrele acestei instituţii, omiţindu-se să se precizeze că Departamentul Securităţii Statului era subordonat în totalitate Partidului Comunist Român, iar activităţile de poliţie politică desfăşurate de anumite direcţii şi servicii din cadrul DSS erau concepute, dirijate şi evaluate de Comitetul Central al PCR.

Nu Securitatea a determinat epurarea din armată şi din poziţiile de conducere ale administraţiei de stat a tuturor celor care aveau probleme la dosar, ci conducerea PCR care a ordonat această acţiune.

Astfel, conform instrucţiunilor Comitetului Central, cei ce aveau rude ce fuseseră membre ale partidelor politice istorice sau care au făcut parte din mişcarea legionară, rude care s-au opus colectivizării sau rude care au pactizat cu contrarevoluţia din Ungaria din 1956, alcătuiau lista neagră a celor cărora li se interzicea definitiv accesul la funcţii e conducere.

Nu Securitatea a dispus crearea unei imense baze de date care cuprindea pe toţi indezirabilii regimului şi nici criteriile în baza cărora un om era considerat o ameninţare la adresa statului român, ci PCR.

Nu Securitatea a dispus ca persoanele din această bază de date, sau care aveau rude ce erau cuprinse în această baă de date, să li se interzică accesul la poziţii de conducere în societate, ci Partidul Comunist Român.

Puţină lume ştie că, începând cu anul 1971, folosirea ca informator sau urmărirea informativă a unui membru PCR de către organele de securitate se făcea numai cu informarea şi acordul secretarilor PCR de sector, municipiu (cazul Bucureştiului), judeţ sau ai Comitetului Central, funcţie de poziţia pe care persoana în cauză o ocupa in eşaloanele PCR. Acest lucru este bine ştiut de mulţi membrii ai noii puteri, mai ales de cei care au ocupat funcţii de conducere a PCR la nivel local şi central şi care au fost de acord cu folosirea, de către Securitate,ca surse de informaţii sau cu urmărirea informativă a mii sau chiar zeci de mii de membrii de partid.

Nu se ştie unde sunt zecile sau sutele de registre secrete în care prim secretarii PCR şi-au notat numele membrilor de partid folosiţi sau urmăriţi de Securitate, cum au fost folosite aceste liste şi în folosul cui. Las la latitudinea cititorilor să ghiceasca dacă aceste registre au fost distruse sau dacă au fost folosite pentru fidelizarea şi înregimentarea viitorilor membrii ai clasei politice româneşti.

Cert este că noua putere, din dorinţa de a-şi proteja acoliţii, a reuşit să imaculeze eşaloanele inferioare ale PCR şi să arunce toată responsabilitatea poliţiei politice la care a fost supusă populaţia în sarcina organelor de securitate. Nu a fost acuzat călaul, ci sabia cu care işi ducea la îndeplinire execuţia, nu a fost acuzat tragătorul, ci pistolul cu care acesta î-şi execută victima.

Puţini români au avut curajul, până în acest moment, să prezinte, chiar şi succint, realitatea despre serviciile secrete din perioada comunistă precum şi modul cum noua putere s-a folosit de viciile acestei structuri pentru a o compromite în integralitatea ei. Am făcut-o eu, acum, din dorinţa de a reabilita zecile de mii de ofiţeri de informaţii, contrainformaţii şi agenţi ai acestora care au avut grijă, până în 1989, să apere România şi poporul român de agresiunile externe, dar care au fost sacrificaţi intenţionat de noua putere pentru a uşura cucerirea României de neocolonialismul occidental.

Nu am fost, nu sunt şi nu voi fi niciodată un apărător al activităţilor de poliţie politică, indiferent de tipul de regim politico-economic care desfăşoară asemenea activităţi: comunist, capitalist sau fundamentalist religios. Am avut posibilitatea să observ în mod direct, nemijlocit, cum se manifestă poliţia politică în toate aceste trei sisteme, şi pot spune că toate au scopul de a salfgarda interesel si poziţiile unei minorităţi conducătoare în detrimentul majorităţii conduse. De aceea sufăr enorm la gândul zecilor de mii de români dotaţi şi capabili care, în ultimele două decenii ale regimului Ceauşescu, datorită dizidenţei lor faţă de regimul Ceauşescu, sau a problemelor de natură politică ale rudelor lor, le fusese interzis definitiv accesul in poziţii cheie ale societăţii româneşti.

În acest context, îi dezavuez pe toţi ofiţerii de securitate care, la adăpostul obligativităţii de a respecta ordinele, i-au introdus în baza de date (prin averizări, atenţionări, etc) pe românii care nu mai suportau constrângerile si lipsurile generate de regimul comunist, condamnându-i definitiv pe urmaşii acestora la mediocritate sau dizidenţă. Tuturor acestora le doresc sa aibă tăria da a-si face, individual, un proces de conştiinţă pentru a putea să traverseze apusul vieţiilor cu inima împăcată.

Dar, au fost şi mulţi, foarte mulţi ofiteri de securitate care, în ciuda presiunilor şi ameninţărilor la care au fost supuşi pe linie de comandă şi de partid, au refuzat să-şi nenorocească semenii şi pe familiile acestora pe motive de dizidenţă politică sau rude necorespunzătoare. Acesti necunoscuţi, care şi-au apărat ţara dar au refuzat să-şi condamne concetăţenii pe considerente politice, merită aprecierile şi mulţumirile noastre.

Încheind aici mica mea dizertaţie despre serviciile secrete comuniste, trebuie să subliniez că distrugerea structurilor de apărare informativă ale României şi imacularea eşaloanelor inferioare ale PCR nu au fost suficiente pentru consolidarea pozitiilor noii puteri. Construirea unui stat capitalist cu cadre comuniste şi predarea lui la cheie intereselor neocolonialiste occidentale, a necesitat crearea unui mecansim socio-politic şi economic ingenios prin care activiştii stalinişti, rudele şi apropiaţii lor care au preluat puterea în 1989, să se cloneze la nivelul întregii societăţi, astfel ca, după 20 de ani, ADN-ul antinaţional al acestora să fie omniprezent şi activ în toate structurile societăţii.

Acest mecanism, pe care l-am denumit binomul CORUPŢIE-ŞANTAJ, a fost iniţiat şi promovat de noua putere încă din primele zile de după revoluţie, cu scopul imediat de a-şi consolida rândurile prin identificarea şi recrutarea de noi membri, urmând ca ulterior, prin acelaşi mecanism, să asigure fidelizarea şi controlul acestora.

Supuşi acestui mecanism mulţi dintre colaboratorii structurilor represive politice şi militare ale fostului regim, a căror activitate putea fi documentată şi demonstrată, au acceptat să colaboreze cu noua putere, fiind principalii actori cu ajutorul cărora s-a jefuit România.

Preferând mita în locul desconspirării şi înbogăţirea rapidă în locul oprobiului public, aceştia s-au transformat în uneltele perfecte pe care noua putere le-a folosit pentru devalizarea României. Ulterior, acelaşi mecanism a fost folosit şI la racolarea unor persoane fără legături cu regimul comunist, dar cunoscute ca infractori şi posesori de abilităţi şi calităţi utile pentru derularea de activităţi economico-financiare ilegale.


Nu ştiu dacă acest binom, CORUPŢIE-ŞANTAJ a fost inspirat din tehnici de inspiraţie KGB-istă ce promovau recrutarea de agenţi pe bază de dovezi compromiţătoare, sau copiază mafia italiană cu deosebirea că ŞANTAJUL este înlocuit acolo cu OMERTA. Cert este că mii de informaţii şi dosare privind activităţi de corupţie ce s-au perindat prin birourile tuturor preşedinţilor de partid şi de stat, miniştrilor, secretarilor de stat, procurorilor, judecătorilor şi directorilor de servicii secrete, nu au fost instrumentate, exploatate şi finalizate în spiritul apărării patrimoniului şi intereselor naţionale, ci s-au trecut prin malaxorul CORUPŢIE-ŞANTAJ generâd pârghii noi de înavuţire şi consolidare a Puterii.

În loc să umple puşcăriile, corupţii şi corupătorii români, CORUPŢIA ROMÂNEASCĂ, s-a constituit în rezerva de cadre a Puterii din România, a clasei politice româneşti, pepiniera marilor îmbogăţiţi din afaceri cu statul, incubatorul de clonare pentru obţinerea viitoarelor generaţii de politicieni şi afacerişti români care să asigure continuitatea căpuşării acestei ţări.

După douăzeci de ani, a şantaja, a corupe şi a te lăsa corupt, au devenit singurele metode de succes viabile pentru a prospera material şi a accede la putere. Exemplele de reuşită profesională şi materială obţinute exclusiv prin mijloace cinstite de oameni de afaceri şi profesionişti români sunt prea puţine pentru a susţine contrariu: sunt doar excepţii care întăresc regula. Ar fi nevoie de o analiză distinctă pentru a evidenţia şi evalua, în toată maleficitatea sa, efectele dezastroase induse de acest mecanism în societatea românească în care corupţia a ajuns în stadiu de metastază, pervertind total orice criteriu de apreciere şi promovare pe bază de performanţă şi afectând şi cele mai minore structuri administrative.

Important pentru scopul acestui eseu este că, în acest moment, toată clasa politică românescă, toate cele trei puteri ale statului şi toţi marii oameni de afaceri care s-au înbogăţit derulând contracte cu Statul Român sunt, în marea lor majoritate, clonele imorale şi antinaţionale ale grupului stalinist care a preluat puterea în urmă cu mai bine de 20 de ani, produse de binomul CORUPŢIE-ŞANTAJ.

În ciuda criticilor constante şi deseori virulente la adresa corupţiei din ţara noastră, Occidentul a folosit şi incurajat tacit acest fenomen, in vederea şantajării clasei politice şi a Puterii din România, existînd chiar indicii că promotorii intereselor occidentale au folosit şi ei mecanismul CORUPŢIE -ŞANTAJ pentru a-şi subordona puterea din România.

Dominînd şi controlând întreg sistemul bancar internaţional precum şi serviciile de informaţii occidentale, elitele mondiale ştiu cu exactitate unde şi în favoarea cărui politician român, rude, firme sau prieteni ai acestuia sunt depuse zecile sau sutele de miliarde de dolari furaţi din România. Numai un naiv poate să creadă că instrumentele cu care au fost corupţi oficialii români, mita şi comisioanele confidenţiale transferate în băncile internaţionale - de multe ori chiar de reprezentanţi sau interpuşi ai unor firme occidentale - nu sunt cunoscute de elita financiar-bancară. Acesta este unul dintre motivele principale ale obedienţei totale, necondiţionate şi trădătoare pe care întreaga clasă politică o manifestă în faţa intereselor străine.

Şantajaţi direct sau voalat cu expunerea publică a beneficiilor obţinute urmare a actelor de corupţie în care au fost angrenaţi, reprezentanţii puterii postdecembriste din România au executat întocmai şi la timp toate ordinele venite din Occident, oricât de înjositoare şi înrobitoare erau acestea pentru poporul român. Privatizările şi concesionările oneroase, achiziţiile supraevaluate şi acordurile dezavantajoase încheiate cu Occidentul sunt urmarea firescă a subordonării totale, prin CORUPŢIE şi ŞANTAJ, a puterii din România.

În concluzie, putem spune că neocolonizarea reuşită a României de către grupuri de interese occidentale s-a realizat cu sprijinul şi concursul nemijlocit al nucleului stalinist al P.C.R. care, dupa ce a preluat puterea în 1989, a compromis, în vederea destructurării, serviciile de informatii ale fostului regim şi a creat, din rândul esaloanelor inferioare de conducere ale PCR, o putere politico-economică antinaţională. Pentru consolidarea şi fidelizarea acestei noi puteri s-a aplicat în formă continuată un mecanism socio-economic de pervertire şi culpabilizare, capabil să se autogenereze şi auto-protejeze, numit CORUPŢIE - ŞANTAJ.

O analiză atentă a neocolonizării României arată că efectele acesteia au depăşit cu mult obiectivele îndeobşte urmărite de colonizatori: acapararea resurselor, activelor, a sistemului financiar bancar, a producţiei industriale şi agro-alimentare, în general a economiei ţării respective.

În România neocolonizarea, spre deosebire de celelalte ţări foste comuniste, a fost însoţită de afectarea gravă, în sensul deprecierii şi destructurării, a tuturor domeniilor de activitate din societate, inclusiv educaţia, sănătatea, sistemul de asigurări sociale, sistemul legislativ, activitatea de impunere şi colectare a taxelor şi impozitelor, siguranţa cetăţeanului, şi multe altele.

Se pune întrebarea: oare tot Occidentul este devină pentru picajul înregistrat de aceste domenii?, sau nivelul periculos pe care riscă să îl atingă dezastrul românesc este urmarea firească a unei structuri morale precare a elitelor româneşti din toate timpurile coroborate cu naivitatea şi creduluitatea excesive ale poporului român.

Occidentul sau poporul român este de vină pentru situaţia din România? sau caracteristicile psiho-comportamentale şi morale ale poporului român s-au dovedit a fi un teren foarte fertil pentru desfăşurarea acţiunilor occidentale de acaparare a ţării.

Pentru a răspunde la această întrebare nu este suficientă analiza dinamicii societăţii româneşti postdecembriste. Este obligatoriu să prezentăm şi să analizăm şi obiectivele elitei occidentale, a mijloacelor şi metodelor de atingere a acestor obiective aplicate în România şi în alte ţări planificate să fie neo-colonizate.

Este necesar să analizăm ce înseamnă şi cum trebuie înţeles neocolonialismul în mileniul trei, precum şi cum sunt afectate popoarele planetei de fenomenul globalizării şi religia acestuia, neoliberalismul.
Sursa preluata din Gandeste.org