“Bună ziua,
Numele meu este Bianca Alexandra Cobori, am studiat Antropologia
Economică şi în prezent mă ocup de Management Cultural. Am 24 de ani,
locuiesc în Bucureşti şi pentru mine Roşia Montană reprezintă, dincolo
de o chestiune amplu controversată, acasă.
Am plecat în urmă cu cinci ani dintr-un loc sărăcit forţat, cu o
comunitate despicată, cu oameni independenţi şi mândri transformaţi
peste noapte în cerşetori la uşile unei companii apărute din senin şi de
niciunde; dintr-un loc controversat în care planurile de viitor,
principiile, valorile sau priorităţile fuseseră şterse ca prin minune şi
înlocuite de un parvenism şi pierdere a verticalităţii ce păreau să
convină ambelor părţi. Oamenii deveneau bogaţi peste noapte şi plecau
dintr-un loc în care parcă nu fuseseră niciodată, în timp ce o companie
străină fără vreo istorie sau responsabilitate, înghiţea încetul cu
încetul, o localitate întreagă şi făcea presiuni fantastice asupra
oamenilor ce-şi păstrau încă scepticismul.
Mesajul devenise clar, sau sunteţi cu noi sau împotriva noastră, iar
în lupta dintre o companie cu un capital puternic şi o comunitate de
oameni simpli, tabăra era aleasă fără a sta prea mult pe gânduri;
localitatea devenise astfel, un loc din care un tânăr pleca fără prea
mult regret. Strategia tacită de marketing funcţionase perfect – oamenii
se simţeau martorii neputincioşi ai propriului eşec, banul fără muncă
în schimbul unei case, al unui pom sau … mormânt din cimitir, primea
semnificaţia majoră, iar părinţii renunţau să mai investească în vreun
fel în studiile copiilor lor, în condiţiile în care compania îi
transforma, pe loc şi fără pretenţii, în falnici angajaţi ai unei
structuri multinaţionale, la care ei – oameni simpli, nici nu ar fi
visat. Mai mult, laptele şi mierea urmau să curgă feeric în noua
localitate pe care compania urma să o construiască în vârful unui munte
(că acel teren era probabil instabil, că nu era nici o posibilitate
reală a unei vieţi normale într-o zonă ce nu fusese locuită niciodată
din motive mult prea lesne de înţeles, sau că în jurul localităţii
viitoare, pământul urma să fie dinamitat şi ciuruit de aceşti falnici
salvatori-căutători moderni de aur, nu prea mai interesa pe nimeni).
Pentru ceilalţi oameni, constituiţi de ceva vreme în minoritate,
lucrurile erau ambigue, simţeau teamă pentru ceea ce urma să se întâmple
şi intuiau că, povestea minunată povestită de cei mari şi cei mici
deopotrivă, era o catastrofă camuflată de minciuni, reclame,
sponsorizări ieftine şi autorităţi devenite impasibile. “Hopul” iniţial
fusese depăşit – după vreo 10 ani de ştiri neoficiale şi zvonuri
răspândite pe la colţuri, unii oameni implorau un loc de muncă în cadrul
companiei (cei cu reale capacităţi de uitare a propriei verticalităţi,
ajunseseră chiar directoraşi cu un job description pe care nu-l puteau
nici traduce în limba română), ceilalţi aşteptau cu ardoare vânzarea
proprietăţilor şi stăteau cu actele de proprietate la coadă, la uşile
birourilor lor, în timp ce restul minoritar prefera să-şi trăiască în
continuare viaţa, să meargă la serviciu şi să-şi trimită copiii la
şcoală.
Peisajul social era discordant, ambiguu şi demn de a fi studiat la
cursurile de sociologie. Se produsese o ruptură în toate aspectele
vieţii, atât în cadrul localităţii, cât şi în jur; viaţa nu mai era
demult normală şi transformările creaseră un cadru sufocant în care
simţeai nevoia de a evada. Eroii salvatori ajunseseră deja, goliseră
şcolile, bisericile şi casele de orice urmă de viaţă, şi mesajul care se
prefigura era acela că, viaţa va deveni într-adevăr insuportabilă.
Timpul a trecut, lucrurile s-au schimbat prea puţin, credinţa socială
potrivit căreia singura şansă de salvare e reprezentată de depopulare şi
ştergere de pe faţa pământului, este adâncită, iar speranţa că
autorităţile îşi vor face treaba şi vor avea grijă de cetăţenii săi
contribuabili, a fost deja îngropată.
Povestea de ansamblu a localităţii e cunoscută de toată lumea, însă
poveştile mărunte ale oamenilor săi sunt trecute forţat în anonimitate
de câte o strategie de marketing scumpă, şi totodată ridicolă, ce scoate
în faţă roboţei fabricaţi, cu poveşti false şi vieţi vândute. În ceea
ce mă priveşte, localitatea devenise un loc dezolant, în care viitorul
şi alegerile lui nu mai aparţineau oamenilor şi în care dispăruse orice
urmă a unei comunităţi sau a unei existenţe libere, necondiţionate sau
asumate responsabil şi conştient de fiecare în parte. Nu m-a încercat
nici un regret în momentul în care am plecat la Bucureşti sau la scurt
timp, când am părăsit ţara cu o bursă de studii pentru SUA. Ironia a
fost şi în acest caz, de o promptitudine fulgerătoare şi la nu foarte
mult timp de când părăsisem ţara, jurându-mi să las în urmă toată
controversa legată de acest proiect care se transformase deja în
banalitate, un subiect răsuflat ce nu implica decât o opinie
semi-analfabetă de tipul pro sau contra, îmi dădusem seama că dincolo de
imagini ale caselor părăsite, oameni săraci şi îngrijoraţi, era
singurul loc pe care îl puteam numi acasă şi pe care îl iubeam. Lucrul
care trebuie totuşi subliniat, este că, presiunea exercitată asupra
localnicilor şi asupra familiilor lor este enormă, sentimentele sunt de
conştientizare a implicării şi afectării directe, dar şi de neputinţă
absolută, de teamă că nimic nu va mai fi la fel şi că, orice
posibilitate de alegere a viitorului va fi ştearsă. Este incredibil de
simplu să cumperi un om; în schimbul a câtorva sute de euro şi a unui
loc de muncă pentru un membru al familiei, omul apare la televizor şi
spune tot ce vrei tu să spună, nu gândeşte, nu reflectează la conţinutul
acelor cuvinte sau la posibilele lor implicaţii, proiectarea existenţei
lor în viitor sau construirea unor obiective pe termen lung, devenind
inaccesibile. Detaşarea este aproape imposibilă şi stabilirea
obiectivelor şi a priorităţilor devine invariabil condiţionată de acest
factor extern ce-ţi impune inclusiv limitele gândirii critice şi a
capacităţii de a imagina un viitor pentru propria familie. Nu am fost
deloc surprinsă când, după terminarea facultăţii aflându-mă în vacanţă
la părinţii mei, descoperisem că aproape toţi tinerii din localitate
deveniseră dependenţi de această companie. Nu eram surprinsă, şi nimeni
nu ar fi fost, în condiţiile unei minime reflecţii asupra manierii lor
de a acţiona.
Noi facem parte dintr-o generaţie care a crescut sub umbra şomajului,
a posibilităţilor limitate sau a oportunităţilor muribunde. Un copil
care creşte şi se dezvoltă cu teama poate inconştientă asupra unui
pericol de sfidare a propriei libertăţi, a alegerilor viitoare şi,
implicit, a vieţii în sine, ajunge un om cu prea puţină încredere în
propriile forţe, în propria capacitate de a reuşi pe cont propriu, în
libertatea de a gândi, de a alege şi de a visa. Privind în urmă, îmi dau
seama că, manipularea exercitată a fost de dimensiuni înspăimântătoare
şi a cuprins toate aspectele vieţii. Credinţa în propria libertate şi
putinţă de a realiza lucruri de durată, de a aduce o mică contribuţie
sau, de ce nu, o schimbare în lumea în care trăim, a fost sfărâmată.
Sunt aşadar uşor de înţeles alegerile acestor oameni, alegeri ce cred
că, nici nu le-au aparţinut vreodată. În aceste condiţii, luând în
considerare influenţa şi puterea unei manipulări îmbrăcate în straie de
bunăvoinţă, nu este greu de înţeles pesimismul adoptat de oameni, şi
conul de umbră în care au ales să se refugieze, frustraţi, îndureraţi de
simţul unei neputinţe insuflate forţat, luptându-se cu o dezbinare a
propriilor alegeri şi decizii.
E atât de simplu să convingi un om că viaţa lui e lipsită de valoare
şi că e lipsit de putinţa de-a schimba ceva. Nu ştiu dacă oamenii în
general, au capacitatea de a schimba lumea, ştiu însă că, oamenii
ambiţioşi şi încrezători în propria valoare şi propriile vise, pot face
orice. E un lucru pe care nu l-am învăţat la Roşia Montană, ci departe,
colorând banalitatea pesimismului şi inconsistenţa temerilor, cu oameni,
vise, idei, posibilităţi, încredere. Sprijinită continuu de părinţii
mei, cărora le voi fi recunoscătoare mereu pentru faptul că, pe de-o
parte au considerat educaţia ca fiind pionul principal şi m-au sprijinit
pe toată durata studiilor, iar pe de altă parte au avut suficientă
încredere în a mă lăsa să iau propriile decizii, am avut prilejul de a
avea ca mentori oameni remarcabili, de a călători, de a cunoaşte oameni
de pe toate continentele, de a participa la proiecte importante în mai
multe ţări şi de a încerca să creionez un viitor necondiţionat de
cineva. Probabil am avut alte şanse, decât fostul meu coleg de clasă
care vrea să ajungă miner la RMGC în binecunoscutele clipuri
publicitare, dar asta doar datorită faptului că, părinţii mei care au
muncit mereu din greu, şi-au păstrat încăpăţânarea de a nu cere ajutorul
nimănui şi m-au învăţat importanţa asumării responsabilităţii în
rezolvarea propriilor probleme.
M-am întors în ţară cu un altfel de sentiment şi mod de a privi
lucrurile; merg la Roşia Montană de fiecare dată când am câteva zile
libere, observ aceeaşi incertitudine şi chiar teamă în ochii oamenilor,
şi îmi dau seama că miza e mult mai mare decât credem. Când un om ia
decizia de a pleca oriunde în lume, este o decizie personală, când
oameni care nu vor să plece sunt strămutaţi abuziv, fiindu-le smulse
rădăcinile şi orice legătură cu trecutul, este o crimă. Iar dacă,
această crimă e posibilă şi mai mult, rămâne nepedepsită datorită
banilor, mesajul transmis celor de-acum şi celor ce vor fi, e de un
tragism istoric.
Roşia Montană e mai mult decât un loc cu bogăţii istorice şi
monumente ale naturii, e mai mult decât patrimoniu şi vestigii, e pentru
unii oameni, acasă. E locul în care tinzi mereu să te întorci şi să
ceri ajutor, e locul familiar şi prietenos în care ştii că îl vei primi.
De aceea, roşienii nu scriu de obicei scrisori către România, nu
imploră ajutor, nu cred în locuri de muncă ce nu vor exista niciodată,
nu îşi deplâng la televizor soarta ce ei şi-au creat-o. Ei nu cer nimic,
vor doar să fie lăsaţi în pace, să-şi crească copiii şi să
îmbătrânească în unicul loc în care concep că ar putea să o facă. Pentru
ei, Roşia Montană nu e subiect de controversă, ci acasă, iar
sentimentul că acasă ar putea să nu mai existe, devine copleşitor. De
aceea, anonimitatea şi refuzul de a apărea în public cu propria lor
poveste, e drept, fără ciorăpei croşetaţi, ci cu fapte reale pe care le
trăiesc în fiecare zi, devin mai prietenoase şi astfel, nu riscă să
transforme într-o simplă bagatelă unul dintre cele mai importante
aspecte ale vieţii lor. Ei participă activ la o altfel de Campanie
Salvaţi Roşia Montană, îşi propun să rămână încăpăţânaţi în hotărârea
lor de a-şi continua viaţa în casele lor, de a merge la biserica în care
s-au căsătorit sau şi-au botezat copiii, de a colinda dealurile mereu
aceleaşi şi de a povesti misterul fiecărui colţ de stâncă, deal sau mină
turiştilor doritori; de a pretinde că, prin consecvenţă şi credinţă
interioară, lucrurile nu se vor schimba. Iar aceste lucruri mărunte
dealtfel, cred că salvează Roşia Montană în fiecare zi. Roşia Montană e
salvată prin fiecare banner, prin fiecare articol, studiu sau eseu, prin
fiecare conferinţă sau prelegere universitară, prin fiecare Fân Fest,
clădire de patrimoniu restaurată, turist sau simplu gând bun. Astfel, e
menţinută în viaţă şi continuă să supravieţuiască demonstrând că,
oportunităţile de dezvoltare sunt nenumărate.
Nu ştiu exact motivul pentru care am exprimat în scris un alt punct
de vedere, o altă faţă a acestei cunoscute şi totodată, obscure
poveşti…La insistenţele prietenilor şi ale colegilor mei, care erau
stupefiaţi de povestea şosetelor croşetate şi de imposibilitatea ca un
copil să facă o şcoală fără ajutorul companiei, eram nevoită să explic
de ce părinţii mei au avut o viaţă liniştită, de ce muncind au reuşit să
acorde copilului lor toate şansele, sau de ce nimeni din familia mea nu
este dependent de sforile trase de această companie. Din momentul în
care m-am întors în ţară, am dorit să conving pe cât posibil, că forţele
proprii devansează capitalul şi fondurile oricărei multinaţionale; că
devenind conştient de propriul potenţial, devii liber şi independent,
iar acest sentiment e tot ce poate fi mai frumos.
Şi totuşi, dincolo de provocări, riscuri sau inevitabile frustrări,
rămâne formidabila mobilizare a societăţii civile, într-o perioadă în
care mulţi o consideram imposibilă. Îmi amintesc uimirea pe care am
avut-o în SUA când, stând de vorbă cu un grup de prieteni arheologi de
la o universitate franceză, observam fascinaţia pe care o aveau faţă de
istoria şi patrimoniul arheologic al Roşiei Montane, în timp ce îşi
exprimau îngrijorarea cu privire la viitorul acesteia. Pe de-o parte,
era surprinzător interesul unor oameni ce nu aveau nicio legătură
directă cu localitatea, iar pe de altă parte, era prima dată când,
într-un context legat de Roşia Montană, auzeam de patrimoniu,
conservare, management al patrimoniului cultural, turism,
dezvoltare…Ceea ce auzisem până atunci, era doar exploatare (a aurului, a
oamenilor), şomaj, zonă defavorizată, vieţi şi şanse irosite… Iar din
acel moment, am fost martorul unei agregări unice în România, între
oameni şi organizaţii, în care obiectivul comun era transmiterea unuia
dintre cele mai importante mesaje şi totodată, semnale de alarmă din
perioada contemporană. Cred astfel că, lucrul acesta reprezintă un
succes în sine şi un pas important în salvarea uneia dintre ultimele
dovezi ale autenticităţii, valorii spirituale şi ale paşilor noştri în
istorie, ale unei moşteniri unice ce nu-şi merita acest viitor incert.
Sper ca aportul fiecăruia să aibă efectul pe care îl dorim cu toţii şi
să devină o poveste frumoasă a încrederii, a valorilor comune şi a
solidarităţii.
Mulţumesc pentru răbdarea de a citi până la capăt şi un an bun să avem cu toţii!
Bianca Alexandra Cobori”
Sursa
